Miturile francizării

La fel după cum există mituri sau diferite idei preconcepute care îi fac pe unii să achiziţioneze o franciză, există şi mituri legate de francizarea afacerii. Mulţi întreprinzători pun bazele unei afaceri şi, fără a mai acorda timpul necesar dovedirii fiabilităţii şi "rodării" conceptului lor de afaceri, trec imediat la etapa francizării. Astfel, am întâlnit firme care îşi demaraseră activitatea cu doar câteva luni înainte să înceapă francizarea, iar lipsa lor de experienţă şi faptul că nu au lucrat asupra perfectării modelului de afaceri se vede foarte clar - fie nimeni nu le cumpără franciza (datorită şi pretenţiilor nerealiste ale francizorilor), fie puţinii care s-au încumetat să o facă au eşuat. Aceşti întreprinzători descoperă că realitatea francizării unei afaceri este ceva foarte diferit de ceea ce aşteptau ei.

Nerăbdători să-şi vadă visele transpuse în realitate, mulţi potenţiali francizori îşi pun "ochelarii de cal" şi ignoră principii fundamentale ale managementului, atunci când demarează francizarea. Ei văd în franciză doar un mod uşor şi convenabil de a-şi creşte veniturile şi de a-şi extinde afacerea. Iar unii dintre ei nu sunt interesaţi nici măcar de extinderea afacerii, ci doar de obţinerea de profituri facile în urma vânzării unor concepte netestate.

Mitul 1: Franciza este un panaceu universal pentru afacerile marginale. J. Donald Weinrauch arată în "Journal of Small Business" că un drum sigur spre eşec este începerea francizării unei afaceri deoarece aceas-ta se confruntă cu probleme şi în speranţa de a le rezolva astfel. Desigur problemele nu se vor rezolva, dar se vor şi multiplica, "contaminându-i" pe francizaţi, şi, deci, este necinstit faţă de aceştia din urmă să li se vândă un model de afaceri defectuos încă de la început. Francizarea presupune investiţii de bani şi efort suplimentare din partea viitorului francizor, deci acesta nu doar nu va putea să rezolve problemele cu care se confruntă firma sa, ci va eşua, iar împreună cu el şi francizaţii săi.

Toţi specialiştii în franciză arată că nu este de ajuns să ai o idee "isteaţă" ca să fie trans-formată în concept de afaceri. Conceptul aflat la baza unei francize trebuie să reprezinte un model de afaceri care a fost dezvoltat şi perfectat astfel încât să poată fi copiat şi implementat şi în altă zonă geografică. De asemenea, spune Weinrauch, francizorul trebuie să poată să transmită mai departe, francizaţilor, principiile operării cu succes a afacerii, iar francizaţii să le poată transmite angajaţilor săi. Deci toate operaţiunile implicate în activitatea zilnică trebuie nu doar perfectate, ci dezvoltate astfel încât să fie uşor de des-cris şi transpus în manualele operaţionale, iar toate aceste informaţii să poată fi uşor de înţeles şi de asimilat.

Al doilea mit, conform lui Weinrauch, este cel potrivit căruia francizorul beneficiază mai mult decât francizatul de pe urma francizării. Sunt alţii care susţin chiar că, în realitate, doar francizorul are de câştigat de pe urma francizării, iar francizaţii sunt doar ademeniţi cu promisiunea unui succes sigur şi a unor câştiguri facile. În realitate, însă, în sistemele de succes ambii, şi francizor, şi francizat, beneficiază de pe urma acestui format de afacere. Dacă doar francizorul ar fi avut de câştigat, atunci franciza, ca sistem, nu s-ar mai fi bucurat de succesul pe care îl înregistrează în zilele noastre, continuând să se extindă atât în ţările unde este deja o tradiţie, dar şi pătrunzând şi dezvoltându-se foarte rapid în noile economii de piaţă. Pentru fiecare francizat nemulţumit există zeci de alţi care sunt fericiţi şi au încredere în francizorii lor.

Mitul 3: Francizorul şi francizatul nu vor ajunge niciodată la un acord total. În cadrul relaţiei de franciză există părţi în care cei doi, francizat şi francizor, depind unul de celălalt, precum şi părţi în care interesele unuia sunt complet opuse intereselor celuilalt. Interesul unui francizor este să vândă cât mai multe francize, de exemplu, în timp ce interesul unui francizat este să aibă cât mai puţini concurenţi din propria reţea de franciză. Aceste conflicte de interese pot naşte, e adevărat, disensiuni, însă trebuie să li se acorde o mare atenţie, altfel conflictele nerezolvate se pot transforma în probleme grave.

Weinrauch compară demararea şi conducerea unui sis-tem de franciză cu un mariaj; pentru reuşită sa este nevoie de angajament şi de abilitatea de a face compromisuri din ambele părţi. Atât francizorul, cât şi francizatul trebuie să dorească rezolvarea potenţialelor disensiuni şi să poată găsi soluţii cu care ambele părţi să fie de acord. Francizarea, arată Weinrauch, este un continuu joc, între francizor şi francizat, de a oferi şi a lua.