Moartea ca spectacol public

Uitaţi de terorism a cărui mitologie construită în laboratoarele puterii şi cultivată cu grijă mai bine de jumătate de secol ţine loc, astăzi, de paravan pentru activităţile de poliţie politică şi manipulare socială cu care se îndeletnicesc, în mai toată lumea, instituţiile statale impropriu numite încă "servicii de informaţii". Masacre precum cel de ieri, de la Manchester, ca şi cele din ultimii ani, de la Paris, Nisa, Berlin, Boston sau Londra, nu mai au aproape nimic de a face cu fenomenul terorist. Ele fac parte dintr-un nou "program" cu funcţii sociale mult mai complexe.

Moartea ca spectacol a avut, din antichitate şi pînă astăzi, un public al ei, numeros, fidel şi deloc reţinut în manifestările sale. America, una dintre cele mai serioase democraţii ale lumii occidentale, păstrează şi astăzi în sistemul său juridic ritualul "morţii cu public" a condamnatului, chiar dacă publicul a fost redus la avocaţi, procuror şi familia victimei. În China, în plin salt de civilizaţie, putere şi influenţă pe scena lumii secolului XXI, execuţiile publice, cu mii de spectatori, sunt parte a culturii politice oficiale. În majoritatea sistemelor de guvernare autoritare, execuţiile publice sunt curent practicate şi nu duc niciodată lipsă de spectatori.

După ce, către sfîrşitul secolului al XIX-lea, mai ales sub influenţa culturii protestante, societăţile occidentale au început să închidă încet-încet porţile spectacolului morţii publice şi au reprimat juridic şi moral fenomene de violenţă colectivă letală tip spectacol, precum linşajul, iată că, în plină degringoladă a post-modernităţii, Occidentul este forţat să "reintegreze" în practica socială curentă acest tip de "manifestare publică". Singura diferenţă este că "organizatorii" şi "realizatorii" nu mai sunt instituţiile, autorităţile proprii sau populaţia locală, ci nişte "venetici". Organizatorii de ieri, în schimb, au devenit victimele de astăzi!

Cum s-a ajuns aici?

Un punct de tangenţă cu fenomenul terorist se află, totuşi, la origini. "Unitatea de acţiune" a terorismului, în faza sa iniţială, a fost "atentatul", ameninţarea unui masacru asupra unor persoane complet străine de cauză sau de ţinta politică urmărită. Esenţa "jocului" consta nu în consumarea ameninţării, moartea celor nevinovaţi, ci în reuşita şantajul asupra ţintei politice vizate, obligată să dea curs măcar unora dintre cerinţele atentatorilor, ori să facă larg cunoscut, prin mass media, identitatea, poziţia şi obiectivele lor politice.

O cu totul altă specie de terorism s-a născut, în anii 80, din fenomenul de rezistenţă locală (cel mai adesea cu sprijin logistic din afară) faţă de acţiunile militare ale unor forţe de invazie, cucerire sau suport ale unui stat străin, venite în sprijinul regimului politic aflat la putere (invazia URSS din Afganistan) ori pentru a schimba regimul politic (acţiunile militare ale coaliţiei internaţionale în Irak, 2003). În această variantă, unitatea de acţiune a terorismului nu mai este atentatul, ci operaţiunea soldată cu moartea violentă, publică, fie a militarilor din forţele adverse, fie a unor civili localnici "pedepsiţi", astfel, pentru că se supun sau ajută forţele de invazie, fie....şi aici ajungem la cea de a treia fază.

Acţiunea teroristă concretizată prin moartea violentă, nediscriminatoriu risipită în mase mari de oameni, producerea de victime civile chiar în capitalele sau în oraşele principale ale statelor considerate responsabile pentru "invazia" unor teritorii sacre, definite statal şi/sau religios. În acest caz, actul terorist joacă rol de "pedeaspsă demonstrativă", de mesaj conform căruia agresorul va avea soarta victimei sale, nu se va putea bucura în linişte de fructele acţiunilor sale, iar populaţia civilă va încasa costurile deciziilor guvernanţilor săi, atîta vreme cît nu se ridică împotriva lor, ori le acceptă politica, fără nici o opoziţie, fie şi tacit.

Moartea ca spectacol public iese însă din cadrul fenomenului terorist, chiar dacă este legată de diferitele sale etape de dezvoltare şi propagare.

Multitudinea de roluri jucate de aceste noi tipuri de acţiuni este edificatoare. "Masacrul demonstrativ" ale cărui consecinţe psihologice şi chiar politice sunt amplificate de "spectacolul mediatic" care se declanşează aproape automat în jurul acestor evenimente este, înainte de orice, un mijloc excelent pentru a acredita şi întreţine iluzia unei puterii mult mai mari decît cea reală. Iluzia este folositoare, deopotrivă, celor care vor să îşi acrediteze influenţa politică, cît şi celor care, în statele occidentale, trăiesc de pe seama "combaterii terorismului". Dacă aceste acte ar fi înfăţişate drept ceea ce sunt, iar în spatele lor abia ar sta nişte grupuri obscure şi relativ reduse de persoane fără cine ştie ce expertiză şi capabilităţi, atunci cum ar mai putea cineva justifica cheltuielile curente de miliarde ale instituţiilor "anti-teroriste" şi relativul lor grad ridicat de ineficienţă în prevenirea-blocarea actelor de violenţă letală? Spectacolul morţii publice, amplificat la maxim de instrumentele mediatice serveşte deopotrivă şi pe "terorist" şi pe cel menit să îl combată, "anti-terorist"! Pentru cel dintîi este o formă directă, simplă şi relativ puţin costisitoare de legitimare, de supralicitare a propriei puteri de influenţă; pentru celălalt este justificarea cea mai credibilă a unor noi măsuri de creştere a puterilor de care dispune în societate şi, corelat, a resurselor care îi sunt puse la dispoziţie - buget, dotare, oameni etc. Impactul acestor acţiuni, cu mare vizibilitate publică, gen spectacol, se face resimţit pozitiv, din perspectiva teroriştilor, în planul recrutării şi al sensibilizării pozitive a unor categorii de oameni faţă de obiectivele activităţii teroriste. Ele contribuie direct la creşterea potenţialului şi a masei de recrutare, mai ales în rîndul populaţiei din teritoriul statelor occidentale, la motivarea şi creşterea potenţialului combativ al celor recrutaţi pentru activităţi teroriste, la prestigiul şi puterea liderilor care se află în centrul de organizare a fenomenului.

Un cerc vicios care asigură creşterea importanţei, a vizibilităţii şi a influenţei sociale a spectacolului morţii colective, în interesul deţinătorilor puterii politice bazată pe exploatarea fricii colective, al celor care realizează venituri fabuloase de pe urma mediatizării "spectacolelor verite", dintre care cel mai bine creditat este, desigur, "moartea în direct" şi al instituţiilor statale transformate din instrumente ale securităţii colective, în brokeri ai puterii la cel mai înalt nivel, şi în "cîmp tactic" al afacerilor personale de nivelul milioanelor, plus!

Cum spuneam: uitaţi de terorism. Este de mult depăşit!