Moartea, clasificată la 'strict secret'

În fiecare clipă, de câte ori căutăm o ştire, ne izbesc cifrele pandemiei. Sunt numere ale vieţii şi ale morţii. Dacă aceste numere, care ni se derulează de dimineaţa până seara sub ochi, sunt reale, atunci situaţia din România este înspăimântătoare. Şi vă explic de îndată de ce. Conform acestor date oficiale, chiar în clipa în care redactez această analiză, ni se spune că au fost vindecate de coronavirus 252 de persoane. În timp ce au murit nu mai puţin de 92 de români. Doi s-au însănătoşit, unul a decedat. La trei cazuri, cel puţin un român moare. Oare aşa stau lucrurile?

Eu continui să cred că asemenea cifre sunt false. Nu-mi pot imagina că sistemul de sănătate a colapsat într-o asemenea măsură, încât să nu poată salva decât o singură viaţă atunci când se confruntă cu trei pacienţi diagnosticaţi şi care se află în tratament. Cred mai degrabă altceva. Şi anume că stăm rău de tot la capitolul statistică. Că, într-un fel sau altul, cei care răspund în această perioadă de combatarea pandemiei nu măsoară corect ceea ce se întâmplă de fapt. Şi atâta timp cât măsurătorile se transformă într-o harababură, este cu neputinţă să obţii şi să oferi populaţiei informaţii corecte. Este vorba de o neglijenţă sistemică gravă sau de un act conştient al celor care au putere de decizie?

O serie întreagă de informaţii, care ar fi extrem de utile nu numai pentru opinia publică, ci şi pentru reprezentanţii instituţiilor care au misiunea de a contracara pandemia şi efectele acesteia, par a fi clasificate la strict secret. Şi dacă e aşa, încă e bine. Înseamnă că măcar o mână de oameni îşi exercită controlul asupra situaţiei.

Mult timp, până când presa a reuşit să sape mai adânc, ceea ce s-a întâmplat la "spitalul etalon" de la Suceava a fost un secret bine păstrat. Acolo colcăia coronavirusul, explodau nemulţumirile îndreptăţite ale pacienţilor şi cadrelor sanitare, dar, oficial, nu se ştia nimic. Spitalul din Suceava părea pur şi simplu o conservă închisă ermetic. Dominată de o teroare la propriu, exercitată de aşa-numitul secret al informaţiei. Tocmai din acest motiv, medici şi asistenţi au apelat presa sub protecţia anonimatului. Le-a fost şi le este în continuare frică să iasă la lumină şi să spună ceea ce ştiu. Această secretomanie a ucis oameni.

Situaţia se repetă după opinia mea la indigo în cea mai mare unitate spitalicească din Româna. În Spitalul Universitar Bucureşti. Dezvăluirile făcute ieri de Dana Budeanu, în rubrica ei de succes Verdict Politic, sunt cutremurătoare. Medicii, asistentele şi pacienţii se îmbolnăvesc şi mor pe capete. Iar oficial, opiniei publice nu i se comunică nimic. Din nou, adevărul este ţinut la secret. Din nou, moartea este clasificată la strict secret. În final, consecinţele nu vor putea fi altele decât cele de la Suceava. Confruntat cu această situaţie de la Spitalul Universitar Bucureşti, premierul Ludovic Orban ridică din umeri şi îi pasează răspunderea fostului manager. Aşa o fi. Numai că oamenii se îmbolnăvesc şi mor acum. Şi se vor îmbolnăvi şi vor muri în viitor, atâta timp cât nu se iau măsuri radicale.

Dar aceşti bolnavi şi aceşti morţi cum sunt număraţi? Cine şi în ce fel îi numără? Zilnic în România, cu sau fără pandemie, mor în spitale alarmant de mulţi oameni. O bună parte dintre ei sunt ucişi, culmea, nu de afecţiunile pentru care s-au internat şi pentru care sunt trataţi, ci de afecţiuni contactate în spitalele neigienizate, în care zburdă viruşii, inclusiv în sălile de operaţii. Intri pe picioarele tale pentru o boală şi ieşi în sicriu, pentru că în spital te-ai contaminat cu aceşti viruşi. Spitalul Universitar, altădată o emblemă a medicinei româneşti, nu face nici el excepţie de la această regulă. Dar acum se pune o altă întrebare. Cine şi cum separă aceste decese de cele cauzate exclusiv de coronavirus? Nimeni! În absenţa unor testări, nimeni nu poate face diferenţa. Şi nici chiar atunci când testările se fac, dar rezultatele vin prea târziu. Şi de aici apar primele cifre aiuristice din statistici.

Aparent stăm bine. După ce România a luat în piept un sfert sau o jumătate de milion de conaţionali, care s-au întors dezordonat şi nedisciplinat în ţara natală, să ai sub o sută de morţi la două săptămâni după ce ai declarat starea de urgenţă reprezintă cel puţin aparent un succes. Tot statistica ne arată că, deşi creşte zi de zi, numărul cetăţenilor contaminaţi cu coronavirus nu explodează şi, mai mult decât atât, este ţinut într-un relativ control. Dar dacă toate aceste cifre mint? Dacă de exemplu în uriaşul spital universitar care, după opinia mea şi nu numai a mea, ar trebui introdus imediat în carantină, numărul pacienţilor şi cadrelor sanitare contaminate cu coronavirus este mult mai mare decât numărul raportat? Dacă, dintre cei care mor zilnic în acest spital, victimele coronavirusului sunt mai numeroase decât cele consemnate în statistica oficială? Cineva, nu mai vreau să vă reamintesc cine, ne explica în campania electorală că un adevărat gospodar măsoară de trei ori şi taie o dată. De ce procedăm invers pe parcursul acestui război cu coronavirusul? De ce ne jucăm cu foarfeca, fără a măsura corect în prealabil?

Că aceste cifre oficiale sunt aiuritoare, ne-o demonstrează cele două numere la care m-am referit la începutul acestei analize. Dacă este real numărul celor vindecaţi de coronavirus şi dacă este la fel de real numărul celor decedaţi, atunci concluzia este ce puţin halucinantă. Din trei pacienţi, supravieţuiesc doar doi. Unul se duce înspre cele veşnice. În fiecare zi. Ei bine, eu nu pot să cred aşa ceva. Oricât de prăpădit ar fi sistemul nostru sanitar. Niciunde în lume sistemele de sănătate nu dau asemenea rateuri. Se moare într-o proporţie de sub 4%, cu excepţia Italiei, unde au murit 10%. Dar niciunde pe această planetă nu intră în tratament trei, pentru a ieşi doar doi pe picioarele lor.

La fel cum sistemul din Suceava, până ieri decorat, trebuie resetat, la fel cum trebuie resetat după carantinare şi cel mai mare spital din România, cel Universitar, cred că trebuie să resetăm întreg mecanismul de măsurare şi raportare a cazurilor de pandemie din România. Dar prima mişcare inteligentă este declasificarea urgentă a numărului şi situaţiei persoanelor în viaţă afectate de coronavirus şi a deceselor cauzate de pandemie. Cum poţi să faci în mod practic acest lucru? Probabil că într-un singur fel. Prin diviziunea muncii. Toate spitalele în care a pătruns virusul, în care există pacienţi internaţi şi cadre medicale contaminate, ar trebui să intre imediat şi necondiţionat în carantină. Şi să trateze în continuare exclusiv cazurile de coronavirus, până când nu mai avem nicio epidemie. Iar spitalele necontaminate să se ocupe de pacienţii obişnuiţi. La fel cum face astăzi sistemul privat.

Şi dacă în momentul în care statistica nu va mai minţi vom descoperi că avem prea multe cazuri, ce facem? Nu putem face altceva decât ceea ce vrea Raed Arafat şi nu poate. Transformarea unor spaţii uriaşe în unităţi spitaliceşti la fel de uriaşe. Cum este de pildă în Bucureşti complexul expoziţional din proximitatea Casei Presei.