Modelul cipriot

La fel ca arta navigaţiei, şi arta politicului are nevoie de repere. Pentru a ajunge la des­tinaţie, trebuie să te ghidezi după ceva. Actuala clasă politică, însă, nu dă impresia că ar avea o hartă sau busolă. Aşa încât navigăm la întâmplare, de aproape douăzeci de ani. Tot ce am reuşit să înţelegem, după atâta vreme, e că mergem spre "Europa". Şi totuşi, ce înseamnă asta? E limpede că suntem departe de orice comparaţie serioasă cu standardele germane sau britanice. De aici, tentaţia, omniprezentă, de a ne lua ca reper situaţia fostelor ţări "frăţeşti" din lagărul socialist. "Dacă am ajunge şi noi măcar ca Ungaria!" - auzim adesea.

Decenii de propagandă a fos­tului regim ne-au obişnuit să ne privim pe noi înşine ca fiind în aceeaşi "barcă" cu statele ocupate de sovietici în 1945. Realitatea însă era - şi este - destul de diferită. Comunis­mul celorlalte state est-europene (cu excepţia minoră a Albaniei) a fost mult mai puţin strident şi distructiv decât în România. Schimbările începute în 1989 au fost, la rândul lor, mai profunde decât în România. Mai important, însă, este că aceste state (poate cu excepţiile Bulgariei şi Serbiei) sunt radical diferite în raport cu ţara noastră pentru ca experienţa lor să fie un bun reper pentru noi. Ele sunt catolice sau protestante. Nu au un diferend teritorial grav cu un vecin important. Au o cultură politică modernă, fără insule de patriarhalism. Sunt bine conectate la vecinii lor din Europa Occidentală (de la Bratislava ajungi în jumătate de oră la Viena). Nu mai au demult o agricultură cu o pondere importantă în compoziţia economiei lor şi nici o populaţie rurală care să o balanseze pe aceea urbană.

Iată de ce reperul "fostelor state socialiste" are o valoare limitată. Dar dacă tot vorbim de exemple din Estul Europei, mă mir că niciodată nu a fost rostit numele Ciprului, o ţară care, din multe puncte de vedere, e un model şi un termen de comparaţie mai potrivit.

Cu o populaţie predominant ortodoxă şi cu un procent al minorităţilor naţionale (23%) apropiat de al României, Ciprul a ieşit de pe orbita dominaţiei otomane exact în acelaşi moment ca România, adică drept urmare a războiului ruso-turc din 1877-1878 (e drept că din raţiuni diametral opuse: România ca urmare a sprijinului dat Rusiei, în vreme ce Ciprul este dat britanicilor contra sprijinului acordat Turciei). Din 1974, insula e divizată, formându-se aşa-numita "Republică Turcă a Ciprului de Nord", nerecunoscută de nimeni pe plan internaţional, un fel de Transnistria a cărei existenţă e posibilă doar datorită refuzului Turciei de a-şi retrage trupele de ocupaţie.

Recent devenit membru al Uniunii Europene, în 2004, Ciprul a reuşit în ultimii 20 de ani o performanţă pe care România a ratat-o: anume trecerea de la o economie relativ înapoiată, în care agricultura era o ramură de bază, la o economie modernă, bazată pe servicii şi pe industria uşoară (textile şi pantofi). Ciprul a reuşit să îşi pună pe picioare turismul, în vreme ce în Româ­nia acesta devine pe an ce trece tot mai necompetitiv, după cum o dovedeşte şi exodul turiştilor români spre plajele bulgăreşti. Un alt succes este reducerea semnificativă a operaţiunilor bancare frauduloase: dacă până în anul 2000 zburau acuzaţiile că Ciprul e un centru al spălării de bani, situaţia s-a schimbat considerabil datorită noii legislaţii, în acord cu standardele internaţionale. În fine, în clasamentul calităţii vieţii alcătuit de revis­ta The Economist pentru anul 2005 (ultimul pentru care am găsit date), Ciprul este pe locul 23, adică înaintea Belgiei (locul 24), Germaniei (26), Coreei de Sud (30) sau Poloniei (48). În 2007, rata prognozată de creştere a PIB-ului e de 3,8%, aproape dublu decât în Vestul Uniunii Europene.

Mai curând decât să privim spre Cehia sau spre fosta RDG, România s-ar putea aşadar inspira din experienţa ciprioţilor. Iar unul dintre lucrurile importante pe care le-am putea asimila din experienţa democraţiei cipriote e existenţa unui real sistem al separaţiei puterilor în stat. Ciprul nu are un Parlament, ci o Cameră a Reprezentanţilor, al cărei scop este exclusiv de a adopta legi. Puterea executivă aparţine doar Preşedintelui, care este ales prin vot direct, pentru cinci ani, şi care are şi drept de veto asupra legislaţiei emise de Camera Reprezentanţilor. Ciprul a reuşit să evite bi-cefalismul Executivului unor state precum Ucraina sau România, pur şi simplu eliminând funcţia de Prim-Ministru: în Cipru, preşedintele alege miniştrii şi este şeful Statului şi al Guvernului.

Sursa ultimă a crizei politice din România se află în ideile false pe care ni le facem despre noi înşine. Auzim adesea că sis­temul "prezidenţial" ar fi ceva american, în vreme ce sistemul "democraţiei parlamentare" ar fi adevăratul model european. Exemplul Ciprului (numele oficial al statului este Kypriaki Dimokratia) ne arată însă că avem de unde învăţa, chiar din Europa.