Modelul suedez

Aţi mai auzit ceva despre "modelul suedez" în ultima vreme? Prin 1990, Ion Iliescu propunea ceea ce el credea că este o formulă suedeză a dezvoltării. De atunci însă, nimeni nu a revenit asupra exemplului suedez, cu toate că politica românească ar fi avut nevoie de dezbateri şi de o clarificare conceptuală.

Asta cu atât mai mult cu cât realităţile suedeze sunt mult mai interesante decât ceea ce cred politicienii. Ni se spune, spre exemplu, că Suedia este paradisul social-democraţiei. În realitate, social-democraţii au obţinut majoritatea absolută doar în două alegeri (în 1940 şi în 1968; în urma alegerilor din 2006, guvernul este susţinut de o alianţă a partidelor de dreapta). Cei care ar dori revenirea la o taxare progresivă ne spun că în Suedia taxele mari pot fi reconciliate cu calitatea serviciilor publice. Se uită însă că România şi Suedia sunt la capetele opuse ale clasamentului european în materie de taxe plătite de firme: 96 în România, faţă de numai două în Suedia. Ţara scandinavă mai este prezentată ca model de neutralitate şi pacifism (nu a mai fost implicată într-un război din 1814), trecându-se cu vederea faptul că are o armată şi o industrie de apărare impresionante, iar în anii 1960-70 a avut chiar şi un program nuclear. Sunt lăudate toleranţa şi solidaritatea socială suedeze, dar se uită că societatea aceea are şi un puternic filon disciplinar, vizibil, de pildă, în restricţiile dure impuse consumului şi comerţului cu alcool. Se vorbeşte despre rolul statului, uitându-se că imensa majoritate a industriei sue­deze este în proprietate privată. Se întâmplă, ca de atâtea ori, că politicienii noştri au reţinut, din exemplul suedez, doar ce le-a convenit.

Haideţi să le împrospătăm memoria vorbindu-le despre reforma constituţională, domeniu în care putem vorbi de un adevărat "model suedez" pe care l-am putea asimila cu folos.

Mai întâi, însă, câteva scurte consideraţii teoretice. Suntem obişnuiţi, atunci când vorbim despre Constituţie, să ne gândim la un text anume. Spre exemplu, în cazul României, la textul Constituţiei din 1991, amendată în 2003. Majoritatea statelor civilizate au acest tip de constituţie, numită uneori şi "codificată". Statele Unite au Constituţia din 1787, Germania pe aceea din 1949, iar Elveţia pe cea din 1999.

Despre câteva state se spune, eronat, că nu au o Constituţie (ori nu au una scrisă). În realitate ele au o Constituţie, doar că aceasta este o sumă de texte (uneori şi de cutume). Cazul cel mai des invocat este acela al Marii Britanii, dar acelaşi gen de constituţie - să o numim "compozită" - se găseşte şi în Noua Zeelandă, Canada, Israel sau Austria. Şi Franţa a avut, în 1875, o cons­tituţie compusă din trei legi separate de alegere şi organizare a puterilor publice.

Acest model, al Constituţiei compozite, se găseşte şi în ţările nordice. Danemarca are două texte: Constituţia propriu-zisă, din 1849, şi tratatul de succesiune la tron. Finlanda a avut patru texte diferite care aveau statutul de "lege constituţională", situaţie care s-a schimbat abia odată cu intrarea în vigoare a Constituţiei unice, codificate, în anul 2000. Suedia, însă, are şi acum acest tip de Constituţie, formată din patru texte separate. Cel mai important este "Instrumentul Guvernării", din 1974, care acoperă ceea ce sunt, de regulă, prevederile politice ale unei Constituţii obişnuite. Celelalte trei sunt legea de succe­siune la tron (1810) şi legile presei şi libertăţii de opinie (1766 şi 1991).

Modelul suedez este interesant din perspectiva regândirii Constituţiei din România. Bazat pe o experienţă democratică greu de egalat, el este suficient de flexibil pentru a permite reforme graduale. Una din problemele aduse pe capul nostru de Constituţia din 1991 este dificultatea revizuirii, pentru care e necesar un pro­cent nerealist de participare la referendum. Mai grav: des­pre ce revizuire poate fi vorba atunci când textul nou trebuie votat de acelaşi Parlament care s-a constituit pe baza Constituţiei curente şi cu o majoritate de două treimi, practic imposibil de strâns într-un Legislativ fragmentat de votul proporţional?

Iată de ce o soluţie ar fi trecerea la celălalt tip de Constituţie, "compozită". Aceasta s-ar face prin adoptarea, pe rând, a mai multor "legi fundamentale". Începutul ar putea fi făcut prin adoptarea acelor documente pentru care ar exista un consens al clasei politice, cum ar fi o Cartă a Drepturilor Fundamentale, care să înlocuiască prevederile destul de neclare din Titlul II (art. 15-60) al actualei Constituţii.

La prima vedere, diferenţa ar fi minimă, similară cu aceea dintre o ediţie într-un singur volum şi aceea în mai multe volume ale aceluiaşi text. Dar avantajele de fond ar fi considerabile. Divizarea Constituţiei ar permite o abordare graduală, prudentă, a chestiunii schimbării legii fundamentale. Dar ar însemna şi o detaşare netă de un model constituţional înţeles şi aplicat simplist, unul căreia istoria noastră politică i-a dovedit limitele.