Mr. Fratini ameninţă - dar cui îi pasă?

Declaraţia domnului Fratini despre corupţia din România şi Bulgaria a fost una predictibilă, chiar inevitabilă, aşa cum reiese clar şi din articolul publicat în "Financial Times" în 29 iunie.

Dar articolul menţionat subliniază şi un lucru pe care îl ştim toţi, acela că România şi Bulgaria nu erau pregătite să intre în Uniunea Europeană în 2007, din cauza acestei probleme a corupţiei.

Atunci de ce au fost acceptate?

De unde au venit aceste presiuni?

Concluzia inevitabilă este că aceste presiuni îşi au originile într-un alt soi de corupţie, prezentă chiar în interiorul Uniunii Europene; atracţia irezistibilă a statelor membre UE pentru proiecte ample în domeniul construcţiilor este evidentă în bugetul de 30 de miliarde de euro alocat în prezent României, fiind incluse aici proiecte importante de infrastructură a drumurilor şi alte lucrări de construcţii - delicios! Cu toate că Uniunea Europeană afişează o cauză umanitară, originile şi motivaţia dominantă în baza cărora aceasta acţionează sunt în esenţă de natură economică. De aceea, dorinţa grupurilor de interese din interiorul EU să facă tot mai mulţi bani în urma extinderii, care a rezonat cu interesele baronilor locali din România şi Bulgaria (fără îndoială), a fost mai puternică decât dorinţa să aibă o economie politică adecvată. Însă ceea ce ambele tabere au trecut cu vederea, sau poate au observat dar au refuzat să recunoască, este faptul că cele două elemente sunt, în final, inseparabile. Aceasta este lecţia pe care o aplică în mod continuu membrii mai maturi ai Uniunii Europene - dar şi pentru aceştia, trebuie recunoscut că este o luptă fără sfârşit.

Poate că acest mesaj este conţinut în avertismentul din declaraţia domnului Fratini, care anticipează că, la un moment dat, UE va spune "gata!". El a acordat României un an să rezolve această problemă, după care se vor putea aplica sancţiuni. UE nu va permite corupţiei din România să infecteze întregul sistem.

Problema esenţială nu este legată atât de crima organizată şi de terorism, cât de "elitele" sau "oligarhii" care îşi întind tentaculele ca să-şi protejeze interesele, controlând activităţile Parlamentului, procesul judiciar şi mass media, asigurându-se că nu vor fi traşi la răspundere pentru activităţile lor şi că pot ignora legile şi reglementările care le-ar pune în pericol imperiile.

Influenţa lor este covârşitoare. Aşa cum a afirmat şi domnul Adrian Severin săptămâna trecută ,"Parlamentul este dominat de oligarhi şi legiferează în interesul acestora".

Cred că este timpul ca acest Iucru să fie acceptat ca fiind situaţia reală şi nu ca o declaraţie politică. Este o percepţie largă a comunităţii, o situaţie acceptată chiar cu resemnare. "The Financial Times" ajunge la concluzia vitală că această campanie împotriva corupţiei "va avea succes doar când elitele locale îşi vor da seama că au mai mult de câştigat decât de pierdut dacă adoptă standardele UE în viaţa publică."

Presupun că aceasta este premisa de la care porneşte domnul Băsescu în iniţiativele sale împotriva corupţiei. Este lecţia pe care este nerăbdător să o facă înţeleasă. El vede beneficiile.

Din păcate, atunci când o astfel de iniţiativă ia forma unor propuneri directe de investigaţii asupra anumitor persoane, în cazul în care ţintele sunt chiar oligarhi din clasa politică, ea poate să aibă efectul opus, rezultatul fiind un grad şi mai mare de politizare a sistemului judiciar, care ar duce la o instabilitate politică mai accentuată. În acest sens, am fost martori la punerea sub acuzare a unor persoane, în dosare legate de scandaluri din sectorul energetic, care dovedesc că validitatea unui anumit caz poate fi pusă în umbră şi, de fapt, subminată, de presiuni politice, din moment ce impinge la arestarea imediată şi necumpătată a oricui se află în vizor. Acest lucru are un efect negativ asupra reputaţiei procesului judiciar.

Prioritatea numărul unu pentru succesul în lupta împotriva corupţiei trebuie să fie stabilirea unei independenţe reale, totale, a tribunalelor şi a serviciului de procuratură. Este imperativ ca sistemul judiciar să fie cu adevărat depolitizat.

Din cauza presiunilor politice, se pare că există prea multe puneri sub acuzare în stadii incipiente ale investigaţiilor, când încă nu există dovezi suficiente, în încercarea de a concilia instigatorul (înşişi procurorii sunt demoralizaţi de lipsa dovezilor în baza cărora trebuie să acţioneze) şi pentru a avea certitudinea că nimeni nu poate să scape. Este ca şi cum ai merge într-o excursie la pescuit cu şeful tău, pe care vrei să-l impresionezi arătându-i cât de mult munceşti şi arunci un baton de dinamită în lac: omori o groază de peşti, dar nu poţi să-i foloseşti bucăţi şi fărimiţe,iar ştiuca pe care, de fapt, o vroiai, nici nu poţi şti dacă se găseşte printre resturi. Probabil că nu. Probabil că este singura beneficiară a exploziei.

Ideea este că acţiunea de punere sub acuzare şi sistemul judiciar în general, devin ineficiente, iar listele lungi de puneri sub acuzare rămân în aşteptare. Între timp, adevăraţii criminali se plimbă liniştiţi în libertate.

În SUA, această problemă este bine cunoscută şi se fac eforturi pentru raţionalizarea procesului de investigare, în special în cazul infracţiunilor financiare. Pe de altă parte, în Bulgaria s-au acumulat aproximativ 130.000 de cazuri, dintre care mai puţin de 300 au ajuns la tribunal. Dintre acestea, mai puţin din jumătate s-au finalizat cu condamnări, ceea ce înseamnă în jur de 1% din total. România se confruntă cu o problemă similară.

Efectele sunt incalculabile. Încrederea publică în sistemul judiciar este într-o scădere continuă, afaceriştii care activează legitim se confruntă cu legi şi reglementări prost concepute, care îngreunează în special supravieţuirea şi creşterea IMM-urilor, (deoarece acestea nu au puterea să găsească soluţii), în timp ce controlul absolut al oligarhilor îndepărtează contribuţia atât de necesară a profesioniştilor la creşterea economică. (de ce este necesar ca auditorul unei firme mici să fie licenţiat? Costul unei auditări devine astfel prohibitiv - dar asigură creşterea profitului acestor auditori).

În legătură cu punerile sub acuzare, să luăm un exemplu:

În cazul Rompetrol, investigaţiile pot să dureze până la şase ani, dar deja au fost distruse carierele multor oameni inocenţi. Mai mulţi brokeri cu reputaţii impecabile au fost puşi sub acuzare doar pentru că au primit un telefon în cursul normal al afacerilor; sunt declaraţi vinovaţi pentru că au tranzacţionat acţiuni ale uneia dintre cele mai puternic capitalizate companii de pe piaţă.

În cazul privatizării Enel, ne confruntăm cu o problemă care a descurajat investitorii străini. Domnul Benyatov, cetăţean american şi bancher internaţional cu o reputaţie foarte bună, a fost ţinut în închisoare mai multe luni. Cu toate că a fost eliberat ulterior, îi este interzis să părăsească Bucureştiul, deşi nu a fost acuzat de tribunal. Se pare că este considerat vinovat prin asociere şi i se aduc acuzaţii serioase care încă nu au fost formulate. Între timp, însă, procesul de privatizare Enel, care făcea obiectul investigaţiei, a fost declarat legitim! Ceea ce lasă un gol în logică, nu credeţi? Acest lucru trebuie să fie o pierdere de timp pentru procuror? Cazul Enel a fost unul foarte nefast pentru reputaţia României în mediul de afaceri internaţional - am fost întrebată de multe ori despre implicaţiile dezvoltării unei afaceri aici şi chiar reprezentanţii Credit Suisse, superiorii domnului Benyatov m-au întrebat "ce naiba se întâmplă?"

Cum pot să le răspund?

În cazul Ioanei Maria Vlas, trebuie să se pună întrebarea de ce anumite materiale relevante prezentate de către avocaţii săi au fost excluse din proces de către judecător. Chiar dacă nu ar fi avut un impact asupra cazului ei, aceste informaţii ar fi putut determina continuarea investigaţiilor sau chiar alte puneri sub acuzare. Desigur că scandalul FNI nu trebuie considerat rezolvat prin condamnarea unei singure persoane. Este important ca acest lucru să fie înţeles, pentru că această problemă nu a fost rezolvată în totalitate, iar gradul riscurilor asociate cu managementul portofoliilor fondurilor mutuale nu a fost discutat pe larg şi reglementările adecvate pentru managementul portofoliului nu au fost stabilite cu exactitate.

Aceasta a fost problema şi în cazul SAFI. Primul pas trebuie să fie examinarea conţinutului portofoliului de investiţii, pentru a putea stabili dacă fondul a fost gestionat în mod corect, apoi trebuie observat felul în care este promovat fondul. Relaţia dintre aceste două elemente va tinde să indice sursa activităţii infracţionale.

De ce este acest lucru atât de important acum? Vom observa efectul pe termen lung în felul în care companiile de asigurări din România vor încerca să facă afaceri: una dintre consecinţele (negative) ale proiectului de lege (foarte prost) prin care li se cere tuturor managerilor să încheie o asigurare de răspundere profesională este faptul că foarte mulţi oameni se vor grăbi să devină asiguratori şi vor începe să vândă astfel de contracte. Dacă aceştia nu vor investi primele de asigurare în mod corect, dacă nu îşi vor dezvolta un portofoliu de investiţii adecvat, vom asista la multe eşecuri, unele cu rezultate spectaculoase. Motivul este că pe piaţă nu sunt disponibile suficiente instrumente de investiţii cu un profil de risc corect, adică sigur, care să garanteze că asiguratorul va deţine activele de care va fi nevoie în cazul unor despăgubiri viitoare. În pieţele dezvoltate, aceste active există sub foma unor titluri de valoare, emise de guverne, a căror creştere se poate anticipa destul de corect, fiind aproape garantată; acestea sunt riscuri asigurate. Astfel de instrumente nu au fost introduse încă în România, fapt care se pare că a fost trecut cu vederea de oficialii români în introducerea acestei măsuri, sau poate că aceştia nu au fost informaţi în legătură cu implicaţiile reale ale unui astfel de salt înainte.

Împărtăşesc opinia comunităţii de afaceri că această cerinţă legală - asigurarea de răspundere profesională - nu este în niciun caz adecvată şi ar putea avea consecinţe dezastruoase. De asemenea, consider că dacă s-ar fi făcut o investigaţie completă în cazul activităţilor de investiţii ale FNI, importanţa unei investiţii adecvate (reglementate corespunzător) ar fi fost, probabil, înţeleasă mai bine. (De ani întregi încerc să explic de ce este esenţial ca Guvernul României să emită astfel de obligaţiuni - în special în contextul introducerii fondurilor de pensii).

Toate acestea demonstrează argumentul adus de comunitatea de afaceri, un factor major care inhibă investiţiile străine în România: faptul că ceea ce s-a pierdut în graba de a dezvolta pieţele de afaceri şi financiare, precum şi comerţul în general, este noţiunea de profesionalism. Acest element are drept calităţi moderaţia, dorinţa de a găsi toate faptele, dorinţa de a găsi cea mai bună soluţie pentru toate părţile implicate, acţiunea bazată doar pe dovezi clare, detaşarea faţă de orice influenţă din exterior care ar putea împiedica obţinerea unui rezultat corect. Este calitatea judecăţii corecte, care se poate realiza doar prin bună informare şi imparţialitate. Aceasta implică aderarea la principii morale înalte. Ceea ce vedem în procesele judiciare şi în promulgarea legilor este un soi de disociere de o abordare profesională moderată, un element alarmant de extremism care destabilizează întreaga politică economică.

Discutând cu domnul Florin Pogonaru, preşedintele "Asociaţiei Oamenilor de Afaceri din România" am realizat că acest extremism - combinat cu absenţa profesionalismului - provoacă un grad înalt de frustrare în comunitatea de afaceri, nu doar pentru că împiedică orice măsuri efective împotriva corupţiei, ci pentru că este în egală măsură perceput ca o fisură structurală în sistemul judiciar şi în multe aspecte ale guvernării.

Un alt observator al mediului de afaceri din România - directorul acestui ziar - a remarcat că problema îşi trage rădăcinile din regimul comunist, când o persoană uşor de influenţat era în mod tipic preferată unui gânditor independent, profesionist. Şi bineînţeles că oligarhii au crescut în vechiul regim, utilizând resursele şi metodele acestuia. Preferinţa pentru persoane numite politic înaintea profesioniştilor este un obstacol major în calea oricărui progres în lupta împotriva corupţiei.

Faptul că trebuie să se facă o schimbare majoră în procesul judiciar este specificat în mod clar în "Programul Naţional de Prevenire a Corupţiei", care concluzionează că modul de a ajunge la un sistem judiciar îndependent şi incoruptibil este "crearea unui sistem de recrutare, formare şi perfecţionare profesională bine fundamentat, în care numirea şi promovarea se vor realiza numai pe baza competenţei şi a eticii profesionale".

Să observăm acum, prin contrast, ceea ce se întâmplă în prezent cu iniţiativa guvernului împotriva corupţiei (susţinută de UE). În primul rând, trebuie să existe un Consiliu Naţional de Integritate (CNI), format din 13 persoane - acesta va propune numirea preşedintelui şi vicepreşedintelui Agenţiei Naţionale de Integritate (ANI).

Membrii CNI s-au întâlnit săptămâna trecută şi imediat s-a iscat o ceartă, iar oficialii PD, PRM şi PSD au părăsit şedinţa, datorită unei probleme de procedură.

În acelaşi timp, Uniunea Naţională a Judecătorilor din România (UNJR) susţine că legea în baza căreia operează ANI este neconstituţională pentru că răstoarnă balanţa puterilor statului, care stabileşte independenţa judecătorilor şi le este teamă de întervenţii politice în procesul judiciar.

Am ajuns înapoi de unde am pornit. Şi ceasul UE continuă să ticăie. (Între timp, Ministrul Justiţiei lansează o "Campanie Naţională Anticorupţie" cu bani de la PHARE, care va fi implementată de un consorţiu format în principal din experţi în relaţii publice, ceea ce, în această situaţie dificilă, poate părea puţin prematur - de fapt, ar însemna chiar să pui căruţa în faţa calului).

Din moment ce cronometrul UE a început deja să ticăie, cred că există câteva măsuri urgente şi evidente care pot fi luate pentru a ieşi din această situaţie absurdă.

În primul rând, Procuratura şi Judiciarul ar trebui să preia iniţiativa şi să îşi înfiinţeze propriile departamente de monitorizare pentru a revizui calitatea dovezilor, iar deciziile să fie luate de proprii lor colegi, cu scopul să elimine cazurile marginale şi să identifice erorile judiciare.

În al doilea rând, ar trebui să forţeze în Parlament o legislaţie (să creeze o ordonanţă de urgenţă) care să le permită acordarea imunităţii judiciare martorilor cheie: aceasta a fost singura acţiune eficientă în războiul Italiei cu Mafia (a creat "turnătorul"). Efectul este că martorii vor rupe tăcerea, dar, şi mai important, "baronilor" le va fi frică de posibilii informatori. O astfel de legislaţie ar asigura eliberarea şi un oarecare sprijin pentru cei care sunt constrânşi să încalce legea pentru că nu au de ales şi care ajung să stea prin închisori multă vreme, fără proces, sau pentru cei care, între timp, şi-au pierdut locul de muncă.

Toate acestea ne duc spre direcţia indicată de Programul Naţional de Prevenire a Corupţiei, şi anume că avem nevoie de "crearea unui sistem judiciar independent, integru şi eficient." Acestea sunt calităţile profesionale care ar trebui să stea la baza sistemului acum, fără să se aştepte o legislaţie reformatoare eficientă, care va veni încet.

Din nou, trebuie să ne amintim că ceasul ticăie. Dacă vor avea loc ezitari, România ar putea să îşi piardă locul în Europa - şi afacerile foarte mari legate de acesta.

Dar cât de mult vă pasă?