Mulţi ani de lecturi plăcute

Artprice nu cunoaşte echivocul şi se exprimă direct: 2011 a fost cel mai prolific an din istoria pieţei internaţionale de artă. Şi asta într-o atmos-feră teribilă de criză. Când pieţele finaciare scad, cea a obiectelor cu valenţe artistice creşte semnificativ. În 2011, volumul vânzărilor pe piaţa de artă a crescut cu 15%.

Pe ţări, China şi-a păstrat poziţia de lider cucerită în 2010, în urma unei creşteri spectaculoase începută în 2007. Explicaţia economică este evidentă, China a început să se mişte bine pe piaţa de artă când imobiliarele americane promiteau deja un colaps. Apoi a profitat din plin de atuurile pe care i le-a oferit criza internaţională. Se tot susţine că în chineză cuvântul pentru criză înseamnă şi oportunitate. Specialiştii pe care i-am consultat ne-au explicat că, într-adevăr, a doua ideogramă din scrierea chinezească a cuvântului criză sugerează o turnură, numai că prima ideogramă înseamnă pericol şi dă o conotaţie negativă turnurii sugerate de a doua ideogramă. Astfel, mai sus pomenitele atuuri nu vin din vreo filosofie orientală profundă, ci din poziţia economiei chineze în concertul internaţional şi abundenţa de cash americănesc. În mod concret, China şi-a adăugat 6 puncte procentuale la o zestre ce a ajuns la 39% din piaţa internaţională de artă. SUA, pe locul doi, au 25% din piaţa internaţională şi cedează Chinei, contra cost, desigur, părţi din piaţa naţională. Cu toate acestea, piaţa americană s-a menţinut la volumul din 2010, semn că prin unele locuri s-au petrecut creşteri. Marea Britanie, ţara caselor de licitaţii de artă sfertomilenare încă în funcţiune, a cunoscut o creştere de 23% a cifrei de afaceri în anul recent trecut, şi, cu o pondere de 20% din piaţa internaţională, suflă în ceafă americanilor.

Asia punctează la toate criteriile pieţei de artă. Astfel, China a realizat, conform Artprice, cel puţin 684 de vânzări ce depăşesc milionul de dolari, faţă de 533 trecute în contul SUA. Este o diferenţă însemnată faţă de americani la acest indicator, dar chiar pentru chinezi înşişi creşterea este de 36%. Numele chinezeşti se impun şi ele pe piaţă, fie că este vorba de artişti, fie că vorbim de oraşele unde se ţin vânzările. Cea mai frumoasă vânzare a anului, după formula Artprice, este cea a unei lucrări rea-lizate de Baishi Qi şi a fost înfăptuită la Pekin, în luna mai a anului trecut. Din 100 cele mai frumoase vânzări ale anului trecut, 30 au avut loc în capitala Chinei şi alte două oraşe cu acţiune în domeniu, Hong Kong, desigur, şi Hangzhou. Cât despre frumoasa frumoaselor, "Vultur stând pe un pin", cunoscutul colecţionar" Liu Yiqian, după cum îl numeşte presa chineză, a dat 425 de milioane de yuani (sau RMB, cum se spune în engleză, adică iniţialele cuvintelor chinezeşti pentru moneda poporului), ceea ce înseamnă vreo 65 de milioane de dolari SUA, moneda tuturor popoarelor. Artistul este cunoscut şi apreciat, mai ales în China, fiind, alături de Xu Beihong şi Zhang Daqian, adevăraţi indicatori ai pieţei de artă, din punctul de vedere al liderului, chinezesc, altfel spus. Pictura în cauză este una bine cotată, deşi pe hârtie şi cu culori de apă, şi are şi o istorie, fiind dăruită, la împlinirea vârstei de 60 de ani, liderului naţionalist Ciai Kan Şi (Chiang Kai-shek), inamic al lui Mao şi creator al Taiwanului unde s-a refugiat cu trupele sale. Această vînzare a fost însoţită de o dezbatere teribilă inclusiv în China. Nu se pun întrebări despre corectitudinea ideologică a situaţiei, cum am putea crede, ci se aduc în discuţie cele mai interesante şi corecte aspecte. Chinezii se întreabă dacă este normal ce se întâmplă şi spre ce se îndreaptă piaţa de artă. Înainte de a concluziona că "piaţa de artă are în faţă un viitor lung şi prosper", chinezii nu uită să amintească de boom-ul provocat de japonezi, în anii '80, care a urcat piaţa de artă pe înălţimi legendare atunci, acum depăşite. În prezent, multe dintre piesele cumpărate cu preţuri mari, în special impresionişti francezi, revin pe piaţă şi în confruntare. Important pentru discuţia chineză şi pentru comparaţie este faptul că avântul japonez s-a consumat exclusiv pe opere occidentale, creaţia niponă fiind slab reprezentată pe pieţele de artă, în timp ce oferta chineză, inclusiv contemporană, aduce bani serioşi şi chiar recorduri. Chinezii conduc şi la individual, după retrospectiva Artprice. 10 din cei 15 cel mai bine cotaţi artişti, inclusiv primul şi al doi-lea loc, sunt chinezi. Cel mai tare artist al vânzărilor din ultimii 15 ani, Picasso, vine al treilea după recordmanul absolut Daqian Zhang şi deja cunoscutul nostru Baishi Qi. El a reuşit 320 de milioane de dolari, în timp ce aurul şi argintul podiumului 2011 au adunat 445 milioane şi, respectiv, o jumătate de miliard de dolari. Iar performanţa lui Picasso nu este una slabă, ba este chiar foarte bună, desprăţită doar de cele 360 de milioane de dolari adunaţi în 2007, un an de excepţie pentru vânzările de artă. Pe ansamblu, se poate spune că fără vânzările din China, piaţa internaţională de artă ar fi înregistrat un regres de 25% faţă de anterior pomenitul an 2007.

Nu ar mira pe nimeni să aflăm că pieţele europene au vândut mai mult Picasso în timp ce chinezii s-au dat cu predilecţie la ei acasă. Iar asta vorbeşte, de la sine, de puterea pieţelor tradiţionale de artă şi a celor emergente, în special asiatice. De mare expresivitate este clasamentul artiştilor în viaţă, unde, susţine Artprice, de abia pe locul al VI-lea găsim un nume care nu este chinezesc. Concret, este vorba de 90 de milioane de dolari pentru creaţiile lui Wou-ki ZAO, 57 de milioane de dolari în contul lui Fanzhi Zeng, de 51 de milioane pentru Zeng FAN, 41 de milioane la Xiaogang ZHANG şi 39 de milioane pentru Ruzhuo CUI. Ne-chinezul se numeşte Jeff Koons şi a primit 36 de milioane de dolari.

Maturitatea unei pieţe, inclusiv naţionale, este dată şi de mecanismele de analiză ce funcţionează sau ar putea funcţiona în cadrul respectiv. Timp de 15 ani, împlinibili în această vară, prezenta rubrică a adus informaţii dar şi analize, cele mai multe comparative şi cumulative, despre vânzările de artă de la noi sau din lumea de prestigiu în domeniu. Nu avem cataloage de cote şi ar fi destul de nepotrivit să aruncăm aşa ceva pe piaţă, dar se înmulţesc iniţiativele care aduc în discuţie date concrete şi interpretate despre reuşitele pieţei de artă. Indexul Artmark este cel mai amplu instrument care răspunde necesităţilor de acest tip, casa Goldart adună reuşitele anuale iar pe site-ul personal analizează piaţa de artă. O iniţiativă de cursă lungă şi de maximă seriozitate este Tudor-art, efort aproape individual de a atrage atenţia asupra cifrelor expresive ale pieţei de artă. La sfârşit de an şi începutul celuilalt, Tudor-art ne-a pus la dispoziţie un "Raport final al vânzărilor oficiale de artă, realizate în România în anul 2011 şi în perioada ultimilor 5 ani", cu date şi concluzii interesante la care ne vom referi, cu acribie şi citare, în articolele ce au să vină. Aşa că nu ne mai rămâne decât să ne dorim ani mulţi, de Noul An sau de Sfântul Ion, şi să ne bucurăm de o lectură plăcută!