Munca servilă

L-am observat din întâmplare. Cel mai bun fel de a cunoaşte oamenii este să te plimbi printre ei. Detaşat, fără să participi la tranzacţiile lor. Asta făceam zilele trecute prin Dorobanţi, un loc eminamente potrivit pentru a reflecta la efectele mobilităţii sociale. Şi atunci l-am văzut, pe când mă jucam cu un căţel care îşi iţea botul prin gard. Era un om chircit într-un fel de cutie oribilă, de plastic. Paznic la o vilă care trebuie că a costat o avere. Proprietarii instalaseră în curte un fel de gheretă. Afară era arşiţă. Nici nu îmi imaginez cum trebuie să fi fost în cutia aceea, de sub streaşina bogătaşilor.

Atunci am realizat că erau peste tot. Mulţi proprietari de vile din Dorobanţi, Primăverii şi Cotroceni - zonele zero ale imobiliarului româ­nesc - şi-au plantat în curte aceste vizuini de plastic în care au lipit un om. Şi-au desfigurat grădinile, gardul sau aleile. Pentru plăcerea de a avea un om în uniformă sub ferestre.

Mi se va spune că aceasta e "paza" asigurată de o "firmă de securitate". E un non-sens. Există cartiere infinit mai bogate, din Los Angeles până la orăşelele din Alpii italieni. Acolo vezi camere de luat vederi, alarme şi patrule ale firmelor private, dar nicăieri cutiile cu om de pe străzile noastre. Iar statisticile arată că, oricum, Bucureştii sunt mai siguri decât multe alte metropole. Mergeţi la Ierusalim, un oraş unde vezi arme automate şi la băieţii care îşi cumpără bomboane de la cofetărie, şi spuneţi-mi dacă acolo aţi observat coteţe verticale ca în curţile vilelor din Bucureşti.

Acestea au un rol mai degrabă simbolic: să indice rangul noilor îmbogăţiţi. Într-o manieră cvasi-feudală, ţinând în lanţ un semen de-al lor, în stânga intrării pe domeniu.

Aceasta e doar una dintre formele muncii servile din România. Aici, patronii de fotbal se laudă la televizor că au "vândut" sau că au "cumpărat" un fotbalist. Când aterizezi, pe aeroport te întâmpină nişte fete care îţi dau pliante cu adresa vreunui cazinou. Când ieşi spre taxiuri, nişte cetăţeni trag de tine să îţi ia valiza. La fiecare intersecţie cu semafor dai de copii zdrenţăroşi care sar să îţi cureţe parbrizul. La restaurante de lux, lăutari cu bancnote lipite de frunte. Mulţi şoferi au devenit în realitate servitori. Am auzit poveşti despre demnitari care îşi trimiteau şoferul să le plimbe câinele şi am văzut patroni care îşi tratau şoferii ca pe un fel de ordonanţă.

Ce este însă munca servilă? Aceasta implică ceva mai mult decât simpla subordonare. Implică degradarea explicită a celui care o face. Presupune o anumită umilinţă, dată de caracterul său meschin.

Occidentul a cunoscut, şi el, munca servilă. La finele secolului al XIX-lea, pe străzile pariziene puteai observa oameni chirciţi în faţa casei, purtând o pancartă. Erau aşa-numiţii "quatorziÙme", cei care se ofereau, pentru un blid de mâncare, să fie cel de-al 14-lea oaspete la masă (exista credinţa că 13 e un număr cu ghinion, iar prânzul aduna pe atunci familia lărgită). Scormonitul prin gunoi şi comerţul cu zdrenţe erau job-uri frecvente. Probabil că ultimul mare grup al meseriaşilor servili care a dispărut de pe străzile capitalismului avansat a fost acela al lustragiilor.

În ultimele decenii însă, munca şi-a schimbat statutul. Muncitorul a fost prins într-o relaţie contractuală, delimitată legal. Slujbele servile au dispărut ori s-au transformat. Azi, în Occident vezi angajaţi teatral de politicoşi, dar niciodată slugarnici. Unele ocupaţii servile au devenit deodată "cool". Prostituatele au devenit "porno-staruri", iar pe un canal TV se difuzează un reality show cu un domn care se distrează teribil făcând tot felul de "meserii murdare". Hingherii au fost înlocuiţi de Poliţia Animalelor, care salvează pisoi blocaţi pe acoperiş.

Marxismul a avansat, în secolul al XIX-lea, un diagnostic şi o predicţie. Muncitorul, credeau socialiştii, e "exploatat", iar această oprimare duce la revoltă. Dar exploatarea nu e neapărat acelaşi lucru cu umilirea. Paradoxal, în capitalismul avansat a revenit la modă un ideal al muncii de la începuturile economiei moderne, acela al "artizanului" (craftsman). Într-o admirabilă lucrare recentă a lui Richard Sennett, meşteşugarul este prezentat ca un om conştiincios şi perfecţionist, care se mândreşte cu rezultatul şi natura muncii sale.

Socialismul a tolerat din plin munca servilă. Iar după 1989 aceasta s-a răspândit ca o boală de piele pe corpul capitalismului românesc. Chiar meserii normale au ajuns în raza sa de acţiune. Intrasem, tot zilele trecute, într-o brutărie tradiţională. Un tânăr derbedeu cu bani o tutuia, vădit încântat, pe vânzătoare, şi lătra ordine cu privire la ce să-i pună în sacoşă.

Din punct de vedere al statisticilor economice, este totuna dacă un patron îi virează nişte bani în cont unui angajat sau dacă îi azvârle pe jos aceeaşi sumă. Din punct de vedere etic însă, este cu totul altă afacere. E vremea să privim şi dincolo de cifrele din PIB, către economia morală a societăţii noastre.