NATO şi Estul Europei

Acum exact douăzeci de ani, pe 12 Martie 1999, aderau la NATO trei state din Estul Europei: Polonia, Cehia şi Ungaria. Pe atunci, speranţele erau mari. Este momentul unui bilanţ.

Nu de alta, însă politicienii au memoria scurtă. Vă amintiţi când clasa politică ne asigura că reformele "democratice" din România sunt "ireversibile"? Sau când jurau că România este un "stat de drept"? Sau că avem o "economie de piaţă liberă"?

Unul dintre principalele argumente la care au recurs cei care au susţinut aderarea statelor din Est a fost limitarea "influenţei Rusiei". S-a ales ceva de asta? Rezultatele, cred, sunt destul de neclare. La Budapesta este un guvern care acţionează ca o majoretă a lui Vladimir Putin. Cehia are un preşedinte care face, frecvent, declaraţii pro-ruse. Doar actualul guvern din Polonia menţine, în această privinţă, o linie clară. (Desigur, în acest din urmă caz a contat şi tragedia din Smolensk, din 2010, când avionul Preşedintelui polonez s-a prăbuşit în Rusia).

S-a mai vorbit, în 1999 şi după aceea, de rolul NATO în "consolidarea democraţiei". O idee bună. Numai că în ştiinţele sociale este necesar să lucrăm cu argumente riguroase şi cu date concrete. Iar ideea trebuie confruntată cu realitatea. Statutul de membru NATO a fost o garanţie împotriva degradării instituţiilor democraţiei? Mă tem că datele nu sunt încurajatoare. Ungaria a ajuns - pe bună dreptate - un paria în Uniunea Europeană. Polonia nu e nici ea departe (deşi trebuie spus că există diferenţe considerabile între regimul autocratic al lui Orban şi conservatorismul actualului guvern de la Varşovia). Iar Cehia, deşi (încă) o democraţie, nu mai este de mult un exemplu de succes.

Dar principala problemă este alta. NATO este o alianţă militară. Aderând la NATO, statele din Est şi-au declarat dorinţa de a contribui la securitatea colectivă a Europei. Asta pe hârtie. Însă de fapt nu au făcut mai nimic în aceas-tă privinţă.

Haideţi să examinăm cifrele. La nivelul anului 2017, ultimul pentru care am găsit informaţii oficiale, Polonia cheltuia 1,99 la sută din PIB. (Între timp se pare că a crescut puţin peste 2 la sută). Cehia cheltuia abia 1,05 la sută, iar Ungaria 1,06.

Sunt oare singurul care observă că aceste cifre sunt o bătaie de joc? Statele Unite cheltuiau 3,57 la sută (între timp cheltuielile militare ale SUA au crescut considerabil). Asta înseamnă că, de fapt, apărarea statelor europene, inclusiv a celor din Est, este subvenţionată de Statele Unite.

Belgia, spre exemplu, a cheltuit în 2017 doar 0,9 din PIB pentru apărare. Spania, doar 0,92 la sută. Germania, doar 1,24 la sută. Dar nici una dintre aceste ţări nu este în situaţia statelor din Est, aflate în vizorul Rusiei.

Ce concluzie să tragem? Elitele politice din Est au afirmat, după 1990, că au nevoie de protecţie împotriva unei Rusii resurgente. Corect. Şi subsemnatul a atras atenţia în repetate rânduri asupra militarismului rusesc. Care nu l-a aşteptat, de altfel, pe Putin. Ocuparea Transnistriei sau intervenţia în Cecenia au fost iniţiative ale regimului lui Boris Eltsin. Rusia nu a încetat niciodată să fie un imperiu militarist. Oficial, a cheltuit 4,3 la sută din PIB în 2017 pentru "apărare".

Dar asta nu scuză cinismul elitelor statelor post-comuniste din Europa de Est. Şi nu face şmecheria la care s-au dedat mai puţin lamentabilă. Pentru că în timp ce invocau spectrul intervenţiei ruseşti şi se declarau parteneri loiali NATO, politicienii din Est tăiau de la rădăcină cheltuielile militare. Pentru a fura banii sau pentru a-i cheltui pe pomeni sociale.

În Odele sale, Horaţiu spune: "De ce râzi? Schimbă doar numele şi istoria asta este despre tine" (Quid rides? Mutato nomine et de te fabula narratur). Povestea de mai sus nu este doar despre Polonia, Cehia şi Ungaria. Este şi despre statele baltice (Lituania doar 1,73 la sută, Letonia doar 1,75 pentru cheltuieli militare). Este şi despre Slovacia (1,19), Slovenia (0,98), Bulgaria (1,53) sau Croaţia (1,26). Sau Româ-nia (1,8).

Este, în primul rând, despre cum în aceste state puterea politică a fost confiscată de o pătură de mincinoşi ires-ponsabili. Apărarea naţională şi politica de alianţe sunt subiecte despre care te-ai aştepta să fie tratate, cât de cât, cu responsabilitate. Se pare că nu şi în Est... Statele est-europene strigă că sunt în ameninţate de Rusia, dar când e vorba să facă ceva în privinţa asta, o şterg "englezeşte".

Iar în al doilea rând, povestea este despre noi, alegătorii. Noi chiar nu vedem ce mincinoşi patologici ne guvernează? Nu vedem că una spun şi alta fac? Că fac declaraţii patriotarde în timp ce ofiţeri obezi defilează, după care dau fuga şi masacrează bugetele Apărării? Că vorbesc de "înzes-trarea Armatei" după care truchează licitaţii şi cumpără fiare vechi? Că şi puţinii arginţi din visteria Apărării se duc, de fapt, mai degrabă pe pensii nesimţite şi pe "protocol"? Că au distrus şi au furat la bucată industria de apărare? Întreb şi eu, pentru că ceva nu se potriveşte...