Natură moartă cu... tehnocraţi

A ajuns cuţitul la os! A venit vremea tehnocraţilor, tocmai acolo unde scena politică era mai aglomerată cu politicieni sadea! Grecia şi Italia au instalat în fruntea guvernelor reprezentanţii unei elite pe cît de necesare, pe atît de puţin prizate chiar şi în marile democraţii europene. Cine sunt reprezentanţii acestei "specii" şi ce reprezintă ei? La noi, pe meleagurile mioritice, "tehnocraţii" sunt cei cîţiva "rătăciţi" care, fie au ezitat prea mult să se alinieze vreuneia dintre forţele politice dominante şi au rămas pe din-afară, fie, spre deosebire de corifeii politicii, au apucat să mai citească o carte, două, de specialitate şi după ce şi-au încheiat studiile universitare, masterale, ori doctorale. La ei, tehnocraţii sunt o categorie specială a intelectualităţii de formaţie universitară, a cărei vocaţie este analiza şi soluţionarea problemelor sociale şi de guvernare, fie ele de natură economică, adminis-trativă, legislativă, organizaţională, ori culturală. În Franţa, Italia sau Marea Britanie, Spania ori Germania, oamenii aceştia frecventează aceleaşi înalte şcoli, se cunosc bine între ei şi se recunosc ca membri ai aceleiaşi elite, se întîlnesc profesional în paginile revistelor de specialitate, ori la simpozioane şi mari sesiuni de specialitate. Îşi cîştigă existenţa din activităţi universitare, ale think-tankurilor, ori ale marilor firme de expertiză şi consultanţă. Nu coboară în sfera concretă a guvernării, în primul rînd pentru că nu sunt lăsaţi! Există o diviziune a muncii, bine stabilită şi aproape imposibil de ocolit: politicienii sunt cei ce pun în mişcare roata morilor electorale, sunt aleşii electoratului şi se bucură de privilegiul de a primi direct mandatul de guvernare de la alegători; tehnocraţii sunt cei care furnizează expertiza necesară şi mai ales soluţii pentru problemele dificile care se ivesc permanent pe agenda oricărei guvernări. Această categorie specială este cea care a inventat după Al Doilea Război Mondial soluţiile "macro" ale noii ordini mondiale, începînd cu ONU, NATO, FMI şi Banca Mondială, OECD şi strămoşul Uniunii Europene de astăzi, Comunitatea Europeană a Oţelului şi Cărbunelui. Ea se află, de asemenea, la originea proiectul lărgirii şi transformării sistemului instituţional european, după căderea cortinei de fier şi reorganizarea geo-strategică a Europei. În ciuda unor reguli bine stabilite, rareori încălcate, a unei reciproc avantajoase împărţiri a rolurilor, raporturile politicienilor cu tehnocraţia locală şi europeană nu au fost niciodată liniştite, ori lipsite de asperităţi, datorită umbrei competiţiei pentru putere, care nu a putut fi niciodată îndepărtată din fundal. Suişurile, coborîşurile, semi-reuşitele şi semi-eşecurile construcţiei europene sunt perfect explicate de dinamica acestor raporturi, adesea puternic tensionate. Politicienii cer mereu probe de vasalitate din partea tehnocraţilor; tehnocraţii nu se pot abţine, măcar din cînd în cînd, să nu le toarne în cap politicienilor copaia cu zoaiele incompetenţei şi a micimii lor de orizont. Pe bună dreptate, într-o analiză recentă a fenomenului, un specialist se întreba: ce pot face tehnocraţii şi nu pot politicienii? Răspunsul imediat este că, mai ales în situaţii de criză, ştiu şi pot lua măsurile de excepţie cerute de situaţia de excepţie care s-a instalat în ţările europene; în Grecia şi Italia, atingîndu-se cote critice. Toată lumea ştie că instalarea lor la putere este un compromis cu regulile de bază ale democraţiei şi că rolul tehnocraţilor pe scena politică, oricît de important, ori necesar, va fi de scurtă durată. Atît cît să fie din nou repusă garnitura pe şine! Desigur, la mijloc este şi un dram de laşitate din partea politicienilor. Atunci cînd greul unor măsuri anti-populare le-ar putea ruina cariera, ori renumele, ei preferă să lase ingratul rol în seama tehnocraţilor. Rar, dar se întîmplă şi se va mai întîmpla, în aceste vremuri de criză! În realitate, nici tehnocraţii nu pot să-şi ducă mandatul la îndeplinire fără sprijinul politicienilor, nici politicienii nu pot face faţă complicatei agende a crizei, fără tehnocraţi. Schimbarea rolurilor la butoanele guvernării nu poate fi decît o rocadă temporară. S-a spus că ar fi fost necesară pentru a umple hăul creat de golul dinlăuntrul şi dimprejurul "politicienilor populişti", o "sectă" care s-a înmulţit peste măsură prin ogrăzile democraţiilor europene, în ultimele două decenii. În sfîrşit, al treilea argument este unul practic şi banal! Pieţele, în primul rînd cele financiare, adevăraţii "Dictatori ai crizei" nu mai au timp şi nici bani de risipit pălăvrăgind cu politicieni care se gîndesc la următoarea partidă de sex în grup, în timpul reuniunilor de la care se aşteaptă gesturi hotărîte şi soluţii practice de tipul tăierii nodului gordian! "Pieţele" vor interlocutori care le vorbesc limba la perfecţie şi să înţeleagă semnalele primite. În plus, să nu ezite, din motive electorale, să ia imediat măsurile cerute de situaţie şi de urgenţa ei. Criza şi circulaţia banilor în timp de criză nu mai pot aştepta ţeserea broderiilor bizantine ale politicii de la Atena, ori ridicarea unui alt geniu constructor pentru edificiile capabile să sprijine făptura tot mai firavă a edificiului politic de la Roma. Ce fabulos şi trist arc peste timp: Atena şi Roma, cei doi piloni ai modernităţii europene, sunt astăzi primele cetăţi cu care începe scufundarea modernităţii însăşi! Căci, dincolo de aceas-tă criză, al cărui timp se va măsura în decenii, se află poate un alt tărîm al făgăduinţei. Dar va fi unul care nu va mai semăna cu cel pe care l-am cunoscut noi. Unul pentru care Democraţia şi alcătuirile ei instituţionale vor fi doar veşminte ale trecutului care a sfîrşit jalnic şi nedemn, înghiţită de vîrtejul primei mega crize a sis-temului globalizat.