Nerozii de primăvară

Orbiţi de strălucirea de studio tv a summit-ului NATO, românii au cam uitat de politica autohtonă. Şi, cum starea de spirit e atât de ostilă politicienilor şi politicii, orientarea prin "bezna" electorală va fi determinată de şabloanele impuse de media. Unul dintre acestea a făcut epocă. În 2005, Ion Iliescu îl gratula pe Mircea Geoană cu calificativul "prostănac". Îi reproşa astfel declaraţiile publice privind o posibilă înţelegere postelectorală între PSD-PUR-UDMR, făcute de actualul preşedinte al PSD - pe atunci candidat la conducerea unui guvern de coaliţie dominat de socialişti - între cele două tururi de scrutin ale alegerilor prezidenţiale. Zilele trecute, aflat în Pechea de Galaţi pentru a asista la lansarea candidaţilor PSD pentru alegerile locale, acelaşi Ion Iliescu susţinea că "dacă PSD nu sprijinea Guvernul, se ducea de râpă ţara cu ciondăneala dintre Băsescu şi Tăriceanu". Cine e acum "prostănacul"?

Justificând sprijinul PSD pentru guvernul Tăriceanu II prin interesul naţional, fostul preşedinte şi-a expus, de fapt, obsesia antibăsesciană. Căci alegerile anticipate, chiar dacă greu de realizat în practică, ar fi putut fi o soluţie pentru deblocarea situaţiei politice. Dar, câtă vreme ele nu puteau fi câştigate de PSD, ci de adepţii lui Băsescu, formula a fost abandonată. Din contră, se pare că Ion Iliescu a votat în toamna anului trecut chiar împotriva moţiunii de cenzură depusă de propriul partid pentru a împiedica transformarea lui Băsescu în arbitru instituţional. Iar acum, periclitând şansele electorale ale partidului său la alegerile locale, Ion Iliescu recunoaşte deschis nu doar sprijinul acordat unui adversar electoral, PNL, ci şi impasul politic în care şi-a plasat partidul. Cum va putea PSD explica alegătorilor săi confuzia ideologică în care îl plasează chiar preşedintele său de onoare? Calculele politice ale lui Ion Iliescu nu au nimic comun nici cu doctrina socialistă, nici cu asigurarea al-ternativei la guvernarea "dreptei". Revanşa PSD ca partid de "stânga" nu putea veni decât din consecvenţă ideologică şi combativitate politică.

Politicianismul, singura artă pe care Ion Iliescu a practicat-o vreodată, îndepărtează PSD nu doar de posibilul său electorat, ci şi de şansa de a se reabilita. Închis în propria sa lume, dominat de clanurile judeţene, obosit de tranziţie şi lipsit de motivaţie ideologică, de prea multă agoniseală, PSD se rătăceşte pe drumul spre socialism.

Între timp, pragmatic, străin oricărei ideologii, orgolios şi, dincolo de aparenţe, nestăpânit, Ion Iliescu participă cu dezinvoltură la boicotarea propriului partid. Şi nu de acum, ci încă de la început. Căci, neacceptând decât succesori formali, gen Oliviu Gherman, la conducerea partidului pe care l-a creat în 1992, Ion Iliescu rămâne principala problemă a PSD. Iar restauraţia de partid organizată de susţinătorii săi cu ocazia Consiliului Naţional din februarie nu a făcut decât să adâncească criza de identitate şi de direcţie a partidului. Şi astfel, în locul unei opţiunii politice şi ideologice clare, Iliescu preferă confuzia. Poate că din această ambiguitate s-a născut FDSN, dar PSD nu poate supravieţui tot aşa.