Noaptea americană

Hotărît lucru, soarta României este mereu legată de cîte o scrisoare... pierdută. De data aceasta, răvaşul nu a fost rătăcit, ci lăsat să plutească spre presă, aşa... ca un fapt oarecare. În ciuda punerii în scenă, "opinia" domnului Ambasador Hans Klemm, exprimată în scrisoarea adresată unui neştiut internaut din România, nu este nici pe departe o "năzbîtie" oarecare, ci un mesaj cu migală pregătit care şi-a aşteptat, cuminte, ziua cuvenită de livrare. Fără să am nici un moment sentimentul vreunei exagerări, cred că evenimentul are cam aceeaşi anvergură cu decizia din 1990 a ambasadorului Alan Green, Jr. de a nu participa la inaugurarea oficială a primului mandat prezidenţial al lui Ion Iliescu şi corelat, cu decizia guvernului SUA de a nu reinstitui imediat (pe procedura scurtă) clauza naţiunii celei mai favorizate, în relaţiile cu România; cu deciziile care, în următorul ciclu politic, au făcut posibil, fără "zguduiri", schimbul de ştafetă la Cotroceni dintre Ion Iliescu şi Emil Constantinescu, ori cele care au definit mandatul prezidenţial al lui Traian Băsescu în culorile kieviene ale "Revoluţiei Portocalii".

Aceeaşi tehnica cinematografică, din celebrul film al lui Truffaut, de la care am împrumutat titlul articolului de astăzi, este folosită şi de înaltul demnitar american. El alege să ne spună ceva despre realitate, montînd, demontînd şi comentînd o ficţiune, un film care nu există, încă!!! Filmul are ca titlu şi temă "Invazia Musulmană" şi se petrece pe mealeagurile Europei iar, în măsura în care România mai este parte din Europa, şi pe meleagurile noastre, repet, mai mult ca ficţiune, decît ca realitate. Dar, dacă realitatea ar lua chipul ficţiunii?? Dar dacă ficţiunea ar putea fi mult mai bună, mai interesantă şi mai productivă, decît actuala realitate?

Primul lucru pe care ar trebui să-l facem, ne spune mesajul demnitarului american, ar fi să ne înfrîngem teama. În definitiv, care ar fi cele mai rele lucruri care ni s-ar putea întîmpla: să avem nişte oameni, poate chiar comunităţi, nu neapărat mici ca număr, de neadaptaţi; să se creeze o presiune suplimentară pe serviciile sociale, în special sănătate; să crească măcar temporar concurenţa pe piaţa muncii şi o parte din locurile de muncă pînă acum accesibile doar "localnicilor" să fie "înghiţite" de noii competitori. "Sunt multe necunoscute", recunoaşte scrisoarea, dar restul par să poată fi trecute cu vederea, de îndată ce le-am enumerat pe cele esenţiale.

După scenariul pus în faţă, ceea ce trebuie să facem, apoi, este să ne străduim să vedem partea plină a paharului. Aveam cumva nevoie de un Albert Einstein, un Wyclef Jean, o Madeline Albright, Luong Ung, Gloria Estefan sau Mahnaz Afkhami? Păi, cine nu are? Unul dintre ei, ori toţi împreună, ba chiar şi alţii pe deasupra, ar putea fi printre emigranţii pe care România îi va găzdui!!! De unde ştim asta? Din experienţa Americii, ba chiar şi a Europei, ce mai... pînă şi din cea a României!!! Lucrurile sunt confirmate de istorie, nu încape nici o îndoială. Toţi am început-o prost, la tema asta a emigranţilor nepoftiţi! Important, însă, este să terminăm bine! Cum să terminăm? Răspunsul este sugerat de Martin Luther King: "Mai devreme sau mai tîrziu, toate popoarele lumii vor trebui să descopere o cale pentru a trăi împreună în pace şi astfel să transforme actuala elegie cosmică într-un creativ psalm al fraternităţii." La nivelul aspiraţiei umanitare şi al expresiei poetice, adică al ficţiunii, perfect!

Întrebare: Cum pot fi realizate aceste idealuri, la nivelul realităţii politice şi sociale? Răspuns: Trebuie să începem prin a accepta că realitatea nu funcţionează, nu are ingredientele necesare succesului iar, apoi, îmbrăţişînd ficţiunea, pentru a o transforma în altă realitate. Cea de care avem nevoie! Textul spune cele mai grave şi dure lucruri despre această ecuaţie, folosindu-se de o soluţie lingvistică genială: balansul dintre modul optativ condiţional şi cel indicativ al verbelor. "România ar putea să fie...", de unde rezultă clar şi fără echivoc că acum, nu este!!! Nu este un exemplu de incluziune şi de toleranţă. Nu este o ţară a domniei legii, aplicată tuturor şi fiecăruia dintre cetăţeni, după cum nu este una în care fiecare cetăţean are oportunitatea de a contribui la vibranta cultură şi economie. Vieţuim, acum, într-un tărîm al nimănui, undeva între o ficţiune frumoasă, pe care nu o putem realiza singuri şi o realitate care ne ţine departe de frumuseţile ficţiunii pe care ne-am dori-o. Pe de-a întregul, România nu este pur şi simplu! Tocmai de aceea ne-am apucat să construim o Românie nouă!!! Şi nu ne iese, pentru că nu avem energia şi idealurile de care este nevoie, pentru că nu avem spiritul antreprenorial şi nici "excitement", acestă supra-reacţie care mobilizează energiile reziduale fără de care marile realizări nu sunt posibile. De unde le putem lua? De la cei care îşi caută acum un nou cămin, ţară (home) şi care aduc cu ei energia şi ideile, spiritul antreprenorial şi "excitementul", care nouă ne lipsesc.

Nu cunosc un text atît de concis, care să fi pus un diagnostic mai drastic şi mai precis României post-decembriste!!!

Întrebare: Cînd vom şti că ficţiunea (idealul) a devenit realitate?

Răspuns: Atunci cînd un Preşedinte al României va avea ocazia, asemenea Preşedintelui Statelor Unite, să se adreseze celor adunaţi la moschee pentru a le spune: "Nu sunteţi sau Musulmani sau Americani. Sunteţi Musulmani şi Americani". Într-un fel sau altul, viitorul României şi al Europei sunt legate, ne spune mesajul, de stabilirea unor solide, înrădăcinate, recunoscute şi, la cel mai înalt nivel politic, respectate comunităţi musulmane.