Noul război de 100 de ani

Cinci ani după declanşarea operaţiunilor militare din Irak menite, în principal, să prăbuşească baza de putere a lui Saddam şi să creeze condiţiile pentru instalarea unui nou regim politic, de inspiraţie democratică şi orientare pro-occidentală, toată lumea discută doar despre război. Poate fi cîştigat? Trebuie pus capăt implicării militare americane? Ce consecinţe ar avea retragerea SUA din Irak? Dar menţinerea trupelor? Cît costă acest război America? Cine ar avea de cîştigat, mai mult, dacă americanii ar decide să se retragă? Pot Statele Unite să obţină victoria în acest război? Ce ar servi mai bine securitatea în zona Golfului Persic şi a Orientului Mijlociu: continuarea efortului militar american sau retragerea? Cum se poate pune capăt unui război a cărui dinamică nu mai este controlată de niciuna dintre părţile implicate?

Dincolo de întrebări, esenţa dezbaterii care are loc în Statele Unite şi, desigur, peste tot în lume, este una singură: poate fi continuat cursul politicii americane în Irak, promovat de administraţia Bush, sau schimbarea este inevitabilă? Iar dacă răspunsul este afirmativ: Cum anume? În ce direcţie? Ce obiective trebuie urmărite? Ce mijloace servesc mai bine noului curs?

În afara spaţiului politic american, mai ales în Europa, bilanţul celor cinci ani de conflict militar în Irak este negativ. Statele Unite au pierdut mai mult de 4000 de militari şi alţi 29.000 au suferit răni grave. Costurile estimate ale efortului militar şi de reconstrucţie în Irak variază între 5 miliarde şi aproape 2 trilioane de dolari. Capacitatea guvernului irakian de control asupra teritoriului şi populaţiei este redusă, iar estimările cele mai optimiste vorbesc de 2012 ca termen la care securitatea internă ar putea fi asumată integral de Bagdad şi de 2018 pentru controlul frontierelor prin forţele proprii. Pierderile de resurse petroliere, datorită dezorganizării, sabotajelor, reţelelor paralele de autoritate şi lipsei aproape totale de control la locurile de producţie, rafinare, stocare şi distribuţie sunt estimate la aproape 70% din producţie; o producţie care încă nu a ajuns la nivelul de acum cinci ani. Lipsurile de toate felurile, violenţa masivă, zilnică, la care este supusă întreaga societate irakiană au declanşat mişcări masive de populaţie. După estimările ONU, cel mai mare flux de acest fel, de la conflictul indo-pakistanez din 1947, antrenînd peste 4 milioane de oameni, dintre care două milioane se află în exil. Din punct de vedere politic, poziţia Statelor Unite a devenit, cu timpul, tot mai greu, dacă nu imposibil de susţinut, chiar şi de către cei mai apropiaţi aliaţi. Reducerea forţelor britanice, de la aproape 60.000 de militari, la mai puţin de 5000, echivalează cu o retragere a sprijinului politic, pentru linia urmată de Washington. Unul după altul, statele care iniţial s-au alăturat forţelor şi politicii americane au făcut pasul înapoi, unele retrăgîndu-şi complet participarea militară, altele menţinînd-o doar simbolic. Slăbiciunile politicii americane în Irak au favorizat statele ostile Americii, cum este Iranul; au permis Chinei, Rusiei şi chiar Europei să ia o distanţă semnificativă faţă de SUA, nu doar în problema irakiană. Între timp, preţul petrolului a ajuns la 112 dolari, iar valoarea monedei americane a scăzut la nivelul la care Banca Centrală aproape a epuizat mijloacele de-a o susţine. În plus, economia Statelor Unite stă pe pragul recesiunii şi nu puţini sunt cei care consideră că deja a depăşit acest prag, anunţînd economia mondială, în ansamblu, că trebuie să se pregătească de consecinţele unei drastice restructurări a pieţelor financiare şi chiar a circuitelor economice, de la producţie, la consum.

În Statele Unite, bilanţul implicării în Irak este judecat foarte diferit. Preşedintele Bush rămîne la ideea, expusă pe larg în discursul special dedicat subiectului, cu ocazia împlinirii celor cinci ani de la declanşarea operaţiunilor, că dezangajarea militară este inacceptabilă şi grav detrimentală intereselor Americii. Pe de altă parte, chiar dacă firave şi neconsolidate, rezultatele pozitive sunt vizibile, sprijinind teza continuităţii. "America nu poate accepta nimic mai puţin, decît victoria" - spune Preşedintele, dar cum ar putea fi definită şi obţinută această victorie, rămîne neclar. De cealaltă parte, candidaţii democraţi la preşedinţie s-au angajat politic, fără echivoc, în favoarea încheierii prezenţei militare în Irak. Aparent un pariu bun, pentru că opinia publică americană nu mai sprijină politic, de mult, efortul din Irak, iar îngrijorarea privind viitorul economic face din uriaşele cheltuieli militare imaginea unei risipe inacceptabile în noile condiţii. Candidaţii democraţi evită însă dis­cuţia despre consecinţele şi costurile pe care Statele Unite le-ar avea de suportat în urma unei dezangajări, fie ea şi treptate, dar rapide, din Irak. O pace, ca cea semnată la Paris de H. Kissinger, la încheierea războiului din Vietnam, nu este posibilă, nici măcar ca o iluzie. Atunci, ce se va întîmpla cu interesele americane în zonă, odată cu declanşarea retragerii militare? Cum ar putea fi ele susţinute? Ce reacţii şi ce complicaţii vor surveni după retragere? Cum vor fi ele gestionate?

La toate întrebările de acest gen, niciunul dintre candidaţii democraţi nu se grăbeşte să dea vreun răs­puns. Tocmai de aceea, poziţia candidatului republican McCain devine din ce în ce mai credibilă. A spune că, dacă este nevoie să stea în Irak 100 de ani, atunci America va sta acolo 100 de ani, reinventînd într-un mod neaşteptat războiul premodern, pare un program mai realist, decît să spui că te retragi, ignorînd total costurile politice şi strategice, sau propunînd o iluzie simetrică cu cea care pe care s-a bazat administraţia Bush cînd a hotărît începerea operaţiunilor militare: "Principalul este să treci la acţiune, rezultatele vin de la sine!"