O criză prea mare pentru FMI?

Criza este bună pentru Fondul Monetar Internaţional. La fel cum un bombardament serios re-prezintă promisiunea unei bunăstări certe pentru constructori. Spre deosebire de aceştia, care nu dis-pun şi de bombardiere alături de buldozere şi macarale, Fondul a contribuit direct sau indirect la constituirea unui cadru economic şi financiar global extrem de predis-pus la crize.

La scurt timp după ce a primit premiul Nobel pentru economie, Joseph Stiglitz a publicat o critică devastatoare a FMI (n.a. "Globalization and its Discontents", W.W Norton & Company, 2002). În opinia lui Stiglitz, politicile Fondului subminează democraţia, împiedică dezvoltarea economică, promovează instabilitatea financiară şi crizele. Viceguvernatorul Băncii Centrale a Cehiei a acuzat recent instituţia că a alimentat criza din Estul Europei, pentru a obliga economiile emergente din zonă să îi ceară ajutorul.

Sunt justificate aceste atacuri directe la adresa Fondului? Dacă privim din punctul de vedere al mandatului său original, asigurarea stabilităţii financiare globale, da. Paradigma economică şi financiară după care se ghidează acţiunile Fondului nu i-au permis să prognozeze crizele serioase din perioada postbelică, iar acţiunile de combatere a acestora au condus, de cele mai multe ori, la adâncirea lor.

A avut mai mult succes FMI-ul în susţinerea reformelor economice din ţările în curs de dezvoltare? În literatura economică de specialitate găsim numeroase studii care analizează impactul programelor de asistenţă asupra creşterii economice, iar concluziile lor sunt negative.

Cum a fost posibilă o astfel de divergenţă între obiectivele Fondului Monetar Internaţional şi rezultatele efective ale politicilor sale, într-un orizont de timp de peste 60 de ani? Să fie neînţelegerea fenomenelor macroeconomice într-un context internaţional marcat tot mai mult de globalizare? Renunţarea la sistemul ratelor fixe de schimb prevăzute în acordul iniţial de la Bretton Woods? Sau faptul că, după cum scrie Stiglitz în cartea sa, Fondul urmăreşte, pe lângă asigurarea stabilităţii financiare globale, şi interesele comunităţii financiare, aceste obiective fiind deseori în conflict unul cu celălalt?

• Şi-a îndeplinit Fondul Monetar Internaţional scopul pentru care a fost creat?

Fondul Monetar Internaţional a fost creat în 1944, în urma acordului de la Bretton Woods, şi a devenit operaţional în martie 1947. Scopul instituţiei a fost acela de a asigura stabilitatea sistemului monetar internaţional şi de a evita repetarea "politicilor economice dezastruoase care au contribuit la declanşarea Marii Depresiuni", după cum se precizează pe site-ul instituţiei. De la 29 de ţări membre în 1945, FMI a ajuns la un număr de 186 de membri în prezent.

Consiliul Guvernatorilor reprezintă forul decizional suprem al FMI, fiind alcătuit dintr-un guvernator şi un guvernator delegat pentru fiecare stat membru. Guvernatorii sunt numiţi de către statele membre, această poziţie fiind ocupată, de obicei, de către ministrul de finanţe sau de guvernatorul băncii centrale. Guvernatorul României în Consiliul FMI este Mugur Isărescu, iar guvernatorul delegat este Bogdan Alexandru Drăgoi, secretar de stat în Minis-terul de Finanţe. Consiliul Guvernatorilor, care se întruneşte doar o dată pe an, îşi poate delega toate atribuţiile, cu anumite excepţii, către Consiliul Executiv.

Consiliu Executiv este alcătuit din 24 de directori executivi, aleşi sau numiţi de către ţările membre sau grupuri de ţări, şi directorul general, fiind responsabil cu administrarea curentă a Fondului. Puterea de decizie a fiecărui membru al FMI este dată de cota de participare la constituirea resurselor financiare ale instituţiei, cota fiind determinată de mărimea relativă a economiei în cadrul economiei globale. În general, circa 25% din cota individuală este transferată Fondului într-o monedă de largă circulaţie internaţională sau DST (Drepturi Speciale de Tragere), iar restul în moneda naţională.

Dreptul Special de Tragere este un activ internaţional de rezervă creat de către FMI în 1969, în scopul suplimentării rezervelor oficiale ale ţărilor membre. Conform definiţiei de pe site-ul FMI, DST nu are calitatea de monedă şi nu reprezintă o obligaţie a Fondului. Iniţial, valoarea DST a fost echivalentă cu 0,888671 grame de aur, similară în acea perioadă cu a unui dolar. După colapsul sistemului de la Bretton Woods, valoarea DST a fost redefinită după un coş valutar format astăzi din euro, yen, lira sterlină şi dolarul american.

Statele Unite, Japonia, Franţa, Germania, Marea Britanie, Rusia, China şi Arabia Saudită sunt reprezentate de câte un director executiv şi dispun cumulat de 47,82% din voturi. România, cu un număr de 10.552 de voturi, face parte dintr-un grup de ţări în care mai sunt incluse Bosnia şi Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, Cipru, Israel, Georgia, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Muntenegru, Olanda şi Ucraina, cu o pondere totală a votului de 4,77%. Directorul executiv care reprezintă acest grup de ţări este Age F.P. Bakker din Olanda, iar directorul executiv delegat este Iuri G. Iakusha din Ucraina.

Capacitatea de împrumut a Fondului este dată de contibuţiile individuale ale ţărilor membre, la care se adaugă portofoliul propriu de DST. Capacitatea de împrumut a FMI poate fi suplimentată prin împrumuturi directe acordate de către ţările membre. Sumele direct disponibile pentru creditarea economiilor aflate în dificultate sunt determinate de capacitatea viitoare de finanţare, determinată pentru un an la începutul fiecărui an financiar (n.a. anul financiar al Fondului se încheie la 30 aprilie).

În februarie 2010, capacitatea viitoare de finanţare a Fondului se ridica la 155,7 miliarde DST, echivalentul a 238,6 miliarde de dolari.

Din punct de vedere tehnic, ţările membre nu primesc credite de la FMI, ci cumpără valută din activele Fondului în schimbul unui echivalent în propria monedă. Creditul se consideră rambursat atunci când moneda naţională este răscumpărată de la Fond.

Activitatea de creditare a Fondului Monetar Internaţional se împarte în trei categorii principale:

a. Acordul Stand-By are ca scop rezolvarea unor dezechilibre temporare ale balanţelor de plăţi, iar cele mai mari credite acordate de către Fond se încadrează în această categorie. Din 1997, FMI a introdus în această categorie şi o facilitate suplimentară pe termen foarte scurt, în scopul rezolvării crizelor care afectează contul de capital al unui membru.

b. Facilitatea Extinsă de Finanţare a fost creată pentru asistarea ţărilor confruntate cu dezechilibre ale balanţei de plăţi determinate de probleme structurale, care au nevoie de o perioadă mai îndelungată pentru corectare. Un astfel de program include, de cele mai multe ori, cerinţe pentru reforme fiscale şi ale sistemului financiar, privatizarea companiilor publice şi măsuri pentru flexibilizarea pieţei muncii.

c. Facilitatea de Creştere şi Reducere a Sărăciei a fost creată pentru susţinerea celor mai sărace ţări membre, iar creditele acordate în cadrul acesteia au, de obicei, dobânzi anuale de 0,5% şi maturităţi de 10 ani.

Documentele care definesc cadrul de organizare şi funcţionare al Fondului Monetar Internaţional stabilesc o serie de condiţii de prudenţialitate în acordarea acestor credite, astfel încât să nu fie afectată credibilitatea instituţiei. Pe lângă rezervele constituite în acest scop, care se ridicau la circa 68 de miliarde DST în februarie 2010, Fondul încearcă să garanteze rambursarea creditelor acordate şi prin următoarele măsuri:

- acordarea finanţărilor pe baza unui necesar bine determinat, cu măsuri de prevenire a utilizării intensive şi de lungă durată a fondurilor instituţiei;

- stabilirea condiţiilor de utilizare a acestor fonduri în cadrul unor programe specifice;

- evaluarea prudenţială a băncilor centrale;

- monitorizarea situaţiei după finalizarea programelor de finanţare;

- măsuri pentru prevenirea raportărilor eronate;

- servicii suplimentare de asistenţă tehnică oferite de către FMI.

Pe lângă sursa principală de finanţare, cotele ţărilor membre, Fondul îşi poate suplimenta resursele prin intermediul a două acorduri de împrumut direct de la ţările membre: Acordurile Generale de Împrumut (GAB - General Arrangements to Borrow) şi Noile Acorduri de Împrumut (NAB - New Arrangements to Borrow). În condiţiile menţinerii crizei financiare actuale, Consiliul Executiv al FMI a aprobat extinderea NAB la 367,5 miliarde DST (circa 588,6 miliarde de dolari), prin includerea a 13 noi ţări, printre care se regăsesc economiile emergente ale Rusiei, Chinei, Indiei şi Braziliei.

Şi stocul de aur al FMI poate fi utilizat în acest scop, dar în condiţii foarte restrictive, fiind necesare 85% din voturile ţărilor membre. Fondul poate vinde aur sau poate accepta aurul ca mijloc de rambursare a creditelor acordate, dar îi este interzis să cumpere aur sau să se angajeze în alte tranzacţii cu aur.

Pilonul de bază al activităţii FMI a fost sistemul ratelor fixe de schimb al monedelor naţionale faţă de dolarul american, în condiţiile în care valoarea dolarului era stabilită în aur. Aceste rate fixe puteau fi ajustate doar pentru corectarea unor dezechilibre fundamentale ale balanţelor de plăţi şi doar cu acordul Fondului. Odată cu suspendarea unilaterală a convertibilităţii dolarului în aur de către guvernul SUA, în 1971 (n.a. ceea ce a reprezentat, de facto, un default suveran), activitatea Fondului Monetar Internaţional s-a intensificat, din punct de vedere al creditării, exponenţial (vezi graficul 1).

Criza petrolieră declanşată în prima parte a anilor "70 a determinat apariţia unor dezechilibre majore în cadrul poziţiilor externe ale ţărilor membre ale FMI, în special în cazul economiilor în curs de dezvoltare. Soldul creditelor acordate de către Fond a cunoscut o nouă creştere accelerată în a doua jumătate a anilor "90, pe fondul crizei din Mexic şi din Asia. De la începutul anilor "90 printre cei mai importanţi clienţi ai FMI se regăsesc economiile în tranziţie din Europa Centrală şi de Est.

Din evoluţia activităţii FMI, măsurată cu ajutorul volumului de credite acordate, se poate aprecia că, de la renunţarea unilaterală a SUA a convertibilităţii dolarului în aur, asistăm la o intensificare a crizelor financiare la nivel global, atât din punct de vedere al frecvenţei acestora, cât şi al intensităţii lor.

După ce numeroase studii, precum şi propriile experienţe, au arătat că politicile impuse de către FMI nu creează un cadru economic adecvat dezvoltării, tot mai mulţi "beneficiari" au trecut la rambursarea accelerată a împrumuturilor după anul 2000. Tendinţa s-a accentuat la mijlocul deceniului, iar rambursările au depăşit cu mult noile credite acordate (vezi grafic 2). În 2005, Fondul a acordat credite totale în valoare de 2,7 miliarde DST, în condiţiile în care volumul rambursărilor a depăşit 30 de miliarde DST. (vezi grafic 2)

În ianuarie 2005, Rusia a rambursat ultimele datorii faţă de Fond (peste 2 miliarde DST), deşi acestea aveau maturitatea în 2008. În luna decembrie a aceluiaşi an, Brazilia şi Argentina şi-au anunţat intenţia de a rambursa anticipat toate datoriile către Fond, în valoare de 15,46 miliarde de dolari, respectiv 9,9 miliarde dolari.

Cheltuielile operaţionale s-au menţinut la un nivel deosebit de ridicat după 2000, astfel încât instituţia a înregistrat pierderi operaţionale nete de 71 milioane DST în 2007 şi de 117 milioane în 2008 (vezi grafic 3).

Fondul a revenit pe profit din anul financiar 2009, pe fondul cererilor de asistenţă, care nu au mai venit doar din partea economiilor emergente. Datele de la 30 aprilie 2010 arată că România beneficiază de cel mai mare acord stand-by cu FMI, în valoare de 11,443 miliarde DST, din care au fost atrase fonduri de 8,263 de miliarde DST. Pe locurile următoare se află Ucraina, cu un acord de 11 miliarde DST şi Ungaria cu 10,53 miliarde, dintr-un total de 56,77 miliarde DST. Fondul a mai acordat şi linii de credit flexibile, neutilizate încă, în valoare de peste 52 de miliarde DST, din care 31,528 miliarde pentru Mexic şi 13,69 miliarde pentru Polonia.

• Rolul aurului în cadrul FMI

Încă de la înfiinţare sa, o parte importantă a activelor FMI au fost reprezentate de aur. La sfârşitul lunii ianuarie 2010, instituţia deţinea 3.005,3 tone de aur, cu o valoare de piaţă de 105 miliarde de dolari. Cea mai mare parte a aurului a fost obţinută prin patru tipuri de tranzacţii: la constituirea Fondului în 1944, 25% din subscripţiile iniţiale ale ţărilor fondatoare au fost plătite în aur; dobânzile pentru creditele acordate de către FMI erau plătite în aur; dacă un membru dorea să achiziţioneze moneda altui membru tranzacţia se efectua prin vânzarea de aur către Fond; ţările membre puteau opta pentru rambursarea în aur a creditelor acordate.

Rolul aurului în cadrul FMI s-a schimbat fundamental în urma aprobării celui de-al doilea amendament la actul constitutiv, în aprilie 1978. Metalul preţios a fost eliminat ca bază valorică a Drepturilor Speciale de Tragere şi a sistemului monetar internaţional. Totodată, s-a renunţat la preţul oficial al aurului şi la obligativitatea utilizării acestuia în cadrul tranzacţiilor dintre ţările membre şi FMI.

O parte a stocului de aur de la FMI, 403,3 tone, a fost achiziţionată după 1978 şi nu face obiectul restituirii către ţările membre. În urma scăderii accelerate a veniturilor FMI în perioada premergătoare crizei financiare, ţările membre au aprobat vânzarea acestei cantităţi, în scopul creşterii resurselor de finanţare şi a asigurării stabilităţii financiare a FMI pe termen lung. Până la sfârşitul lunii ianuarie 2010, Fondul a vândut 212 tone de aur către ţări membre: 200 tone către Banca Centrală a Indiei, 10 tone către Banca Centrală din Sri Lanka şi 2 tone către Banca Centrală din Mauritius.

Pentru celelalte 191,3 tone de aur au apărut oferte din sectorul privat. Eric Sprott, preşedintele Sprott Asset Management LP, a încercat să achiziţioneze toată cantitatea rămasă pentru Sprott Physical Gold Trust ETV, un fond de investiţii în aur fizic, care permite investitorilor să ceară livrarea directă a metalului. Sprott a fost refuzat, iar FMI şi-a justificat decizia prin faptul că nu tranzacţionează cu clienţi instituţionali privaţi, iar vânzările au loc prin intermediul unui singur agent autorizat, care nu a fost nominalizat (n.a. informaţiile au fost obţinute de reporterii de la Business Insider de la oficialii FMI).

Modul în care Fondul şi băncile centrale abordează problema transparenţei pe piaţa aurului şi a stocurilor lor efective contribuie la creşterea exponenţială a incertitudinii de pe pieţele financiare, mai ales în condiţiile în care aurul este văzut ca singurul refugiu în faţa crizei datoriilor suverane. Calitatea specială a aurului în cadrul rezervelor FMI şi a băncilor centrale este relevată şi de recomandările Fondului, privind contabilizarea sa.

În documentul "The Macroeconomic Statistical Treatment of Reverse Transactions", publicat cu ocazia întâlnirii unui comitet al FMI la Tokyo în 2001, se recomandă "înregistrarea aurului împrumutat sau a depozitelor plasate de către autorităţile monetare ca parte a aurului monetar", în situaţiile în care "autorităţile sunt încrezătoare că termenii în care aurul a fost depozitat sau împrumutat îndeplinesc criteriile pentru un activ de rezervă (disponibilitate, lichiditate, etc.)".

Cum funcţionează aceste tranzacţii? Conform documentelor FMI, aurul este "împrumutat" (sau "depozitat", conform terminologiei FMI) unei instituţii financiare rezidente sau nerezidente de încredere şi care "acţionează ca intermediar pentru un dealer sau companie minieră confruntată cu un deficit temporar de aur". Intermediarul va împrumuta, la rândul său, aurul către acel utilizator final. Aceste operaţiuni se efectuează pe baza unor garanţii de calitate înaltă, dar întregul risc de preţ al aurului este suportat de către autoritatea monetară care îl "depozitează" la alte instituţii financiare.

Precizările metodologice de la FMI ridică semne de întrebare cu privire la dubla contabilizare a aurului în cadrul rezervelor internaţionale ale autorităţilor monetare şi conferă credibilitate acuzaţiilor de manipulare a pieţei aurului de către băncile centrale, după cum susţine de peste 10 ani organizaţia GATA (Gold Anti-Trust Action Committee).

• Quo vadis FMI?

Majoritatea criticilor FMI apreciază că instituţia a devenit irelevantă odată cu abandonarea principiilor de la Bretton Woods în anii "70. Din acel moment, băncile centrale, în special Federal Reserve, s-au angajat pe calea unei expansiuni monetare fără precedent, cu efecte tot mai accentuate la scară mondială, pe fondul adâncirii globalizării.

Programele de creditare ale Fondului nu au făcut decât să accentueze crizele sociale din ţările asistate, în condiţiile menţinerii structurilor economice şi politice care au determinat acele crize. Este destul să analizăm doar cazul României, a cărei susţinere de către FMI în anii "90 a împiedicat reformarea profundă a unui sistem disfuncţional, pentru a aprecia adevărata eficienţă a programelor Fondului.

În ciuda încercărilor de redefinire a rolului său în cadrul noii arhitecturi financiare globale, Fondul Monetar Internaţional nu poate reveni la relevanţa de altădată din cauza complexităţii sistemului monetar actual, marcat profund de lipsa unei ancore antiinflaţioniste.

Ca promotor şi gardian al ordinii financiare internaţionale, Fondul Monetar Internaţional a fost cu mult depăşit de amploarea crizei actuale, fiind incapabil să prognozeze natura sistemică a acesteia.

Încercările de reformare a instituţiei arată că i se caută cu insistenţă un nou rol. Tot luptător anticriză? Sau poate emitent al unei noi monede globale?

Acutizarea crizei financiare globale, pe fondul unei crize fără precedent a datoriilor suverane la nivelul economiilor dezvoltate, a oferit o nesperată mână de ajutor Fondului. Va fi acesta capabil să înveţe din greşelile trecutului?