O dinastie mai puţin

America, despre care nu puţine analize spun că a ajuns în faza "imperială" a puterii sale de influenţă şi dominare asupra lumii de astăzi, părea să ia în serios posibilitatea unor "dinastii elective". După Bush I - Bush II, Partidul Democrat pregătea varianta Clinton I - Clinton II. Tată şi fiu, în primul caz, soţ şi soţie, în cel de-al doi­lea. Mai bine de un an şi jumătate de competiţie "fratricidă" au transformat-o pe Hillary Clinton dintr-un pretendent plin de speranţe "I"m in to win", într-un învins semi-glorios. Candidatul oficial pentru Casa Albă, al democraţilor, va fi Barack Obama. Ce spun întîmplările acestor lungi preliminarii despre politica americană şi des­pre influenţa ei viitoare asupra Americii şi a lumii?

Nu puţini sunt comentatorii care susţin că sistemul preliminariilor pentru desemnarea candidaţilor principalelor partide aflate pe scena politică americană - Republican şi Democrat - şi-a relevat, cu aceast prilej, toate slăbiciunile, limitele şi caracterul vetust. Oricît de importantă ar fi tradiţia, America secolului XXI, branşată la lumea comunicaţiilor globale şi transformată într-un uriaş "sat", poate să-i cunoască pe cei ce pretind un loc în cursa pentru mult rîvnită funcţie, cea de Preşedinte, şi altfel decît prin acest lung şir de consultări locale. Cheltuielile pentru pre-campanie au depăşit, în acest an, bugete ale campaniilor prezidenţiale din alţi ani, iar efortul candidaţilor a fost imens. Obiectivul, însă, acela de-a fi cunoscuţi şi evaluaţi de electoratul propriului partid putea fi atins cu mult mai puţină risipă de energie şi de cheltuieli. În plus, în cursa democraţilor, confruntarea inevitabilă dintre cei doi, atît de puternici şi de hotărîţi candidaţi, a creat mai multe slăbiciuni partidului decît ar fi fost vreodată în stare să-i producă adversarii. Ceea ce, din punct de vedere politic, este un non-sens. Al doilea element important al campaniei prelungite, între candidaţii aflaţi pe acelaşi culoar, este instaurarea unui efect de auto-suges­tie, care se poate dovedi catastrofic în înfruntarea cea adevărată, cu candidatul de pe celălalt culoar! Acest lucru este evident în cazul lui Barack Obama. Timp de 17 luni el a vorbit, în principal, dacă nu exclusiv, acelei părţi a alegătorilor care ar fi pus în urnă, oricum, un vot pentru candidatul democrat, oricare ar fi fost el. Haloul creat în jurul candidatului Obama, marea sa putere de seducţie, puterea de-a mobiliza, cu discursul său, cele mai diferite categorii de alegători, sunt în realitate doar baloane de săpun, pe care campania le-a creat în jurul candidatului. Cum ar arăta Obama în faţa unei adunări ostile sau cu păreri politice mult diferite de-ale sale? Cît de charismatic ar mai fi? Nimeni nu ştie! Impresia creată de victoria lui Obama, asupra lui Hillary Clinton, aceea a unui foarte puternic competitor, s-ar putea dovedi cît se poate de neîntemeiată. Să-l vedem cînd va da piept cu armătura argumentelor lui McCain şi cu "surprizele" pe care nişte echipe foarte bine antrenate i le-au pregătit de prin cine ştie ce dosare! Nu se întîmplă doar la noi, dacă aveaţi cumva iluzia aceasta! Ce altceva s-a mai spus despre punctele tari ale lui Obama? Că a vorbit convingător despre "schimbare" şi că este "o figură proaspătă". Nu vi se pare cam puţin, după 17 luni de campanie? Mie, da! În realitate, singurele lucruri care i-au despărţit pe cei doi candidaţi din bătălia democraţilor au fost genul, vîrsta şi culoarea pielii! Nimic, cu adevărat important, din punct de vedere politic. Iar victoria chinuită a lui Obama nu este una a unui proiect sau a unui candidat mai bine plasat în confruntarea cu McCain, ci doar a unui bărbat, preferat unei femei, a unui candidat de culoare, preferat de puternicul lobby afro-american, unuia alb şi a unui om mai tînăr, în faţa unuia binişor mai în vîrstă. Sunt acestea criteriile după care America vrea să-şi aleagă preşedinţii? Greu de crezut!

Care vor fi urmările?

După ce sîmbătă, Hillary Clinton va face gestul politic ce-i va încununa uriaşul eşec politic, singurul însă care-i poate salva statura şi "statuia", acela de-a anunţa sprijinul său total pentru candidatura lui Barack Obama, în­demnîndu-i pe cei 17 milioane de alegători care au susţinut-o să voteze cu candidatul desemnat al democraţilor, echipa lui Obama şi corifeii, plus sforarii partidului trebuie să hotărască ce fac cu "învinsul". Îi oferă sau nu postul de vice-preşedinte, pe care Hillary a dat de înţeles, cît se poate de clar, că e gata să-l accepte? Nu există nicio îndoială că nu "simpatiile" şi nici "chimia personală" vor dicta decizia finală, pentru că ele nu au cum să-i aducă în aceeaşi barcă pe cei doi. Doar calculele reci, cele care spun că a-i refuza lui H. Clinton şansa de-a fi prezentă în bătălia finală, cu republicanii, chiar şi de pe poziţia nr. 2, ar putea "înstrăina" o parte însemnată din cele 17 milioane de votanţi, ar lipsi echipa de un redutabil luptător, de care republicanii se tem mai tare decît de Obama, iar dacă este vorba despre voturile nehotărîte şi cele care se mută dintr-o tabără în alta, ar mai putea adăuga o pierdere de 10-15% pentru democraţi. Nimeni nu crede că o asemenea hemoragie poate fi suplinită doar de entuziasmul comunităţii afro-americane, gata să-l voteze pe Obama. Ar fi o eroare imensă a partidului şi foarte probabil eroarea fatală pentru cariera politică a lui Obama. Ar fi în acelaşi timp, singura şansă ca Partidul Democrat să facă dintr-o eroare strategică imensă - competiţia Obama - Clinton, cheia unui succes de care are nevoie, aducîndu-i pe acelaşi "tichet", cum se spune în jargonul electoral american.

În sfîrşit, dacă va exista o candidatură Obama-Clinton, şansele unei administraţii Obama-Clinton cresc masiv, iar politica americană ar putea avea de cîştigat. Varianta cu un vice-preşedinte foarte puternic, folosită cu succes de republicani, poate lucra la fel de bine şi în favoarea democraţilor, dacă vor să facă un stagiu dublu la Casa Albă. Miza este uriaşă. În plus, echipa ar fi mult mai echilibrată, iar politica externă, în special, mult mai puţin supusă "perioadelor de tatonări", "greşelilor inerente" ale unei administraţii de începători, cum ar fi aceea a lui Obama, fără Clinton.

Aproape toate argumentele duc spre o asemenea echipă. Rămîne să vedem dacă politica americană mai reacţionează solid la "Raţiune".