O doză de utilitarism

Vă propun un exerciţiu. Să răspundem la o întrebare - Ce lipseşte din cultura română? Într-un fel, evident, întrebarea nu are sens. Cultura română este ceea ce este. Nu putem întoarce timpul înapoi. Tot ce putem face este să o analizăm aşa cum am primit-o.

Pe de altă parte, însă, există un gen de "istorie contra-factuală", ce răspunde la întrebări gen "Ce-ar fi fost dacă?...". Ce-ar fi fost dacă Imperiul Bizantin nu ar fi fost lovit de o ciumă cumplită în anul 541? Dacă Ludovic al XVI-lea reuşea să fugă la Varennes? Dacă la Pearl Harbour ar fi fost ceaţă? Dacă Hitler ar fi fost asasinat pe 20 Iulie 1944?

Aşadar, este legitim să ne întrebăm, ca exerciţiu intelecual, ce am adăuga în cultura română, ca o influenţă notabilă? Aceasta, în fond, a absorbit diferite idei, valori şi metode. Prin Blaga, teoriile germane ale istoriei. Prin Eminescu, s-a conectat la romantismul german. Prin Dobrogeanu-Gherea, la marxism. Existenţialism şi fenomenologie, logică formală şi corporativism - aproape că nu există un curent de gândire major care să nu fi avut, la noi, adepţi şi public.

Şi atunci, de ce suntem "altfel"? Am folosit intenţionat termenul care figurează în titlul cărţii lui Lucian Boia, "De ce este România altfel?", o lucrare pe care am apreciat-o şi am criticat-o (cu altă ocazie).

Iată acum o parte din răspuns. Datorită influenţei reduse sau inexistente a utilitarismului.

Într-adevăr, ceea ce frapează la istoria noastră intelectuală din secolele XIX-XX este absenţa completă a impactului provocat de utilitarism. Trebuie spus că influenţa acestuia a fost masivă în Europa (în primul rând, evident, în Marea Britanie). La noi însă, Jeremy Bentham a rămas din păcate necunoscut şi, practic, netradus. James Mill, la fel. Doar James Stuart Mill mai este, pe undeva, un nume care trezeşte unele asociaţii (datorită eforturilor profesorilor A.P. Iliescu şi V. Mureşan), însă şi acesta este cunoscut mai degrabă ca apostol al liberalismului, şi mult mai puţin ca utilitarist.

Orice rezerve academice am avea faţă de teoriile utilitariste, acestea au cel puţin un avantaj. Furnizează un criteriu. Altfel spus, ne permit să judecăm clar. Avem o dilemă morală sau politică? Recurgem la criteriul utilităţii. Este uşor de înţeles şi un bun ghid al acţiunii.

Poate că n-ar fi rău să ne aducem aminte de acest criteriu al utilităţii. De la simpli cetăţeni la lideri ai opiniei publice, toţi am avea de profitat.

Cu alte cuvinte, ne-a lipsit un Bentham.

Originalul englez a fost un personaj prodigios. Câteva dintre cuvintele pe care le folosim astăzi, cred că le găsiţi şi în ediţia de astăzi a ziarului - "internaţional", "a maximiza", "a minimiza", "codificare" - sunt inventate de Bentham.

Una dintre ideile pentru care este faimos şi care a ajutat la civilizarea Europei este acela privitor la statutul animalelor. Am să îl las pe Bantham însuşi să argumenteze: "Va veni şi ziua când restul creaţiei animale îşi va dobândi drepturile care nu trebuiau niciodată să îi fi fost retrase altfel decât cu mâna tiraniei. Francezii au descoperit că o piele neagră nu este un motiv pentru a abandona, fără cale de întoarcere, o fiinţă omenească în ghearele unui călău. Va veni, poate, şi ziua în care vom recunoaşte că numărul picioarelor, firele de păr din piele sau terminaţia osului sacru sunt motive la fel de insuficiente pentru a abandona o fiinţă simţitoare aceluiaşi destin (...).

Întrebarea nu este: Pot ei să raţioneze? şi nici: Pot ei să vorbească? - ci: Pot ei să sufere?".

Utilitarismul a fost una dintre forţele care au reformat, din temelii, moravurile omului occidental. Reforma legală, reforma educaţiei, reforma pedepselor penale - sunt doar câteva exemple. Iar printre acestea, tratamentul animalelor. Pentru Bentham, o societate care sporeşte suferinţa celor mai multe fiinţe sensibile nu poate fi o societate bine - ordonată.

Cum s-a civilizat Anglia, aşadar? Şi prin societăţile pentru protecţia animalelor şi în favoarea vegetarianismului, care au proliferat în secolul al XIX-lea, în parte datorită influenţei utilitarismului.

Unul dintre lucrurile care îl frapează pe vizitator şi acum, în Occident, este numărul de animale care umblă libere şi netulburate pe străzi, prin pieţe, prin grădinile oamenilor sau prin parcuri. În Edinburgh, veveriţele vin să mănânce din palmă turiştilor. În Oslo am văzut o căprioară în oraş. Prin alte părţi sunt porumbei, iepuri de vizuină, lebede. În Grecia am găsit pisici lângă oracolul din Delphi. În Italia, în apropierea casei unde am locuit, la Ferrara, era o colonie de mâţe pentru care se construise un adăpost din lemn. Cu un semn, să ştie lumea că sunt protejate printr-o ordonanţă municipală.

Şi în Bucureştii copilăriei mele erau păuni, prin Cişmigiu şi prin Herăstrău. Pe locurile unde se plimbau au răsărit, de douăzeci de ani, "terase" care fac gălăgie până târziu, în noapte. Nu ştiu unde au ajuns bietele păsări, nici dacă au suferit. Din câte văd, nimeni nu pare să mai ştie nimic.