O echipă care trebuie să funcţioneze

O nouă confruntare pare a se declanşa în jurul achiziţionării de către economia românească a mult rîvnitului titlu de "economie de piaţă funcţională". Recent, au fost publicate rezultatele unui şir de interviuri cu manageri ai unor mari companii şi opiniile acestora cu privire la stadiul de pregătire a României pentru participarea pe piaţa europeană unică sunt, ca să folosim un eufemism, de un optimism "reţinut". Aceşti oameni cîntăresc şi vorbesc despre realităţi pe care le ştiu foarte bine - propriile lor firme sau firmele cu care lucrează pe piaţă - şi dacă ei spun că lucrurile nu stau grozav, înseamnă că aşa este. În acelaşi timp, faptul că ei consideră că într-un viitor nu foarte îndepărtat, adică în 4-5 ani, România ar putea să ajungă competitivă în contextul european este o veste bună. Nimeni, de fapt, nu-şi închipuia că data oficială a integrării politice în Uniunea Europeană este, în acelaşi timp, şi data la care se eliberează certificatul de "economie de piaţă europeană" economiei româneşti.

Deocamdată, în această etapă a integrării, obiectivul strategic este "economia de piaţă funcţională". Or, chiar şi pentru acest statut preliminar, se pare că mai avem probleme. Unele dintre ele au fost ridicate chiar de guvernatorul Băncii Naţionale, într-o serie de declaraţii care par a izvorî din îngrijorare. Declaraţiile guvernatorului BNR se referă la legătura dintre politică şi economie. Iar în acest moment, politica cu privire la economie oscilează între programele sociale ale guvernării şi programele de austeritate şi control macro-economic ale Fondului Monetar Internaţional.

FMI a obţinut în România unul dintre cele mai recente succese ale sale. Cu sprijinul FMI, mai mult un sprijin politic decît unul financiar, şi urmînd mai îndeaproape ca oricînd soluţiile propuse de acesta, Guvernul României şi BNR au obţinut un succes puţin scontat în domeniul macro-stabilizării. Inflaţia a scăzut într-un ritm foarte ridicat, iar Banca Naţională este încă fermă în prognozele sale referitoare la un indice al inflaţiei mai mic de 10% la sfîrşitul acestui an. În schimb, a crescut deficitul de cont curent, adică diferenţa dintre ceea ce România încasează şi ceea ce România plăteşte. Mai mult încă, acest deficit ar fi încă şi mai mare şi mai dificil de acoperit dacă cele cîteva sute de mii (uneori se vorbeşte de un milion) de muncitori români din străinătate nu ar transfera în ţară sume semnificative de bani. Acest export de forţă de muncă românească tinde să ocupe un loc din ce în ce mai important pentru echilibrul financiar al ţării.

Dar această veste bună pe termen scurt nu este o veste la fel de bună pe termen lung. Căci, în esenţă, ea spune nu numai că economia românească nu este în stare să-şi utilizeze forţa de muncă pe care o are, dar şi că ceea ce economia românească produce pentru piaţa europeană este insuficient de competitiv în raport cu ceea ce poate produce, în cadrul economiei europene, forţa de muncă românească. Ideea că România are muncitori buni, dar manageri, tehnologie şi organizare inferioare nu este dătătoare de optimism pentru prognozele referitoare la economie. Aşa încît, probabil că guvernatorul BNR are temeiuri reale să fie îngrijorat.

Pe de altă parte, însă, soluţiile pe care pare a le fi ales guvernatorul pentru a îndrepta lucrurile nu mi se par nici ele grozave. Primul lucru îndoielnic în ceea ce le priveşte este o schimbare de atitudine a BNR, atît faţă de Guvern, cît şi faţă de FMI. Pînă de curînd, BNR, Guvernul şi FMI creaseră impresia unui trio care poate lucra eficient, gestionînd împreună parametrii macro-economici ai ţării şi contextul internaţional în care se conturează aceştia. Acum însă, guvernatorul pare a fi ales soluţia de a se desprinde din echipă, criticînd simultan şi Fondul şi Guvernul. Reproşurile guvernatorului la adresa FMI sunt destul de vagi, dincolo de sugestia că FMI este capabil să acţioneze fie indiferent faţă de interesele României, fie chiar cu prejudecăţi la adresa ei. Exemplele alese din trecutul recent, al guvernărilor anterioare, sugerează o astfel de interpretare. Iar ea vine pe fundalul unei opoziţii a FMI faţă de o serie de evoluţii economice şi politice care sună bine şi pentru populaţie şi pentru marea finanţă românească. Este vorba de creşterea creditului de consum, care a mărit bunăstarea în gospodăriile cu venituri medii şi superioare şi a îngroşat substanţial profiturile băncilor creditoare. În acelaşi timp, FMI se opune unei creşteri a salariilor în România şi măsurilor de protecţie socială - bazate în special pe alocări de la bugetul de stat - prevăzute de politicile guvernamentale. Ca şi cum FMI s-ar opune deopotrivă creşterii economice şi creşterii bunăstării în România.

În acelaşi timp, guvernatorul critică şi Guvernul, de data aceasta pentru fiscalitatea ridicată, mai ales a celei destinate protecţiei sociale. Guvernatorul are dreptate într-un singur aspect. Costurile asigurărilor sociale şi ale asigurărilor de sănătate în România sunt, încă, prea mari. Oamenii plătesc prea mult, ca procent din veniturile lor, pentru a obţine prea puţin în materie de bunăstare şi de sănătate. Unul din motive este managementul deficient al celor două sisteme. Al doilea motiv important este că oamenii plătesc româneşte pentru produse la preţuri aproape occidentale - medicamente, curent electric etc. Nici una dintre aceste cauze nu poate fi eliminată de pe o zi pe alta, iar soluţia propusă de guvernator, adică reducerea fiscalităţii destinată protecţiei sociale este o măsură care are nevoie de multă analiză. Căci, ceea ce pierzi din venituri nu mai devine cheltuieli. Şi tare mi-e teamă că nu partea din cheltuieli care se risipeşte se va reduce, ci tocmai cea destinată protecţiei sociale autentice.

Pînă la urmă, noua atitudine a guvernatorului BNR, probabil sprijinită de comunitatea financiar-bancară a ţării, evidenţiază că avem o problemă. Toată lumea ştie că economia românească are probleme, dar acum avem de a face cu propunerea unei noi liste de priorităţi. Cred că această listă trebuie discutată.

Dar nu cred că trebuie discutată într-o formă conflictuală şi nici măcar de competiţie. Echipa formată din Guvern, BNR şi partenerii străini - mai ales instituţiile financiare internaţionale - trebuie menţinută, căci cooperarea dintre componentele ei este cheia rezolvării problemelor strategice ale economiei româneşti. Inclusiv a obţinerii certificatului de "economie de piaţă funcţională" şi, ulterior, de "economie europeană".