O formulă clasică

De regulă, lucrurile se petrec astfel. Un grup de politicieni descoperă că există o problemă gravă a Naţiunii. Până la ei, toţi au fost incompetenţi. Din fericire, ei există şi au o soluţie! Simplă! Atât de simplă încât o pot explica tuturor! La un talk-show, în piaţa de zarzavat sau la o conferinţă de presă, între câteva ironii la adresa adversarilor politici.

Desigur, o minte raţională are câteva dificultăţi înainte de a accepta această schemă. Spre exemplu, dacă soluţia ar fi atât de simplă, cum se face că nu a fost observată până acum? Sau dacă totul se reduce la voinţa politică, atunci ce garantează că aceasta mai va exista şi după ce respectivii şi-au văzut visul cu ochii, anume trecerea de pe băncile Opoziţiei pe acelea ale Puterii?

În cazul acesta, ce este de făcut? Pe cine să mai credem noi, simpli alegători?

Eu, unul, am un răspuns la îndemâ-nă: tradiţia. Altfel spus, mă preocupă mai puţin argumentele celor care se înfruntă pe scena politică. Acestea nu sunt, de regulă, decât o perdea de fum care să mascheze interesele lor de moment.

Vă mai aduceţi aminte cum prin 2007-2008, un partid dorea să ne convingă, direct sau prin interpuşi, că "votul uninominal" este răul suprem? Că va duce la fascism şi la dictatură? Că este direct responsabil de imperialismul american? (Nu râdeţi, nu e o invenţie, au susţinut şi asta). Au trecut doar trei ani de atunci. Acelaşi partid este acum un suporter entuziast al sistemului uninominal. Niciunul dintre deputaţii şi senatorii săi nu mai contestă legitimitatea Parlamentului în care au fost "aleşi" (folosesc ghilimelele pentru că o parte dintre aceştia au obţinut mandatul în detrimentul câştigătorului colegiului pe care se presupune câ îl reprezintă). Când au spus ceva raţional acei oameni? Când au negat vehement principiul majo-ritarismului? Sau acum, când speră să se folosească de acesta?

Tradiţia însă este altceva. Ea ne oferă mai multe certitudini decât pâcla prezentului. În istorie, adesea discernem mai bine ce funcţionează şi ce nu.

Iată un exemplu. Se tot vorbeşte despre reforma învăţământului superior. Mie, însă, nu îmi este clar dacă părţile în dispută au în vedere o formulă de Universitate despre care să creadă că este funcţională sau chiar performantă, în context internaţional. Socialiştii, spre exemplu, ce doresc? Dar dreapta populară? OK, am înţeles, unii doresc locuri la facultate pentru cei care nu au bacalaureatul, iar alţii doresc "criterii de performanţă" pentru alocarea fondurilor. Dar acestea sunt detalii. Importante, dar detalii.

De aceea vă propun un mic experiment. Să ne întoarcem în timp. Des-tul de mult. Mai precis, până în secolul al XVI-lea. Locul acţiunii: Padova. Înfiinţată în 1222, Universitatea din acest oraş a ajuns, la finele secolului al XVI-lea, probabil cea mai bună universitate din lume. O distinc-ţie extraordinară, dacă ne gândim că între universităţile care aspirau la acest titlu se numărau Oxford, Cambridge sau Paris. Realizarea este cu atât mai remarcabilă cu cât Padova nu era, la acea vreme, nici măcar o putere regională sau locală, din 1405 fiind sub dominaţie veneţiană.

Galileo Galilei a predat matematică la Universitatea din Padova. Aici s-a înfiinţat prima grădină botanică din lume şi a fost acordat pentru prima oară un doctorat unei femei (în 1678). Şcoala sa de medicină şi teatrul său anatomic erau faimoase în întreaga lume.

Cum s-a ajuns în acest punct? Reţeta Universităţii din Padova este clasică. Mai întâi, lupta împotriva clientelismului şi favoritismului, care au transformat atâtea catedre universitare în sinecure. Padova era singura universitate italiană care limita accesul propriilor cetăţeni la rangul de profesor. În al doilea rând, salarii foarte mari, ceea ce făcea Universitatea foarte atractivă în rândul elitelor intelectuale europene. În al treilea rând, o susţinere puternică din partea autorităţilor. Chiar şi execuţiile din oraş erau astfel programate încât să furnizeze materie primă teatrelor de anatomie ale lui Vesalius şi Falloppio. În al patrulea rând, o toleranţă extremă. Padova era unul dintre foarte puţinele locuri în care absolvenţilor nu li se cerea o confesiune de credinţă religioasă. Acest lucru a permis şi protestanţilor să se înscrie la studii la Padova, care a devenit rapid un mediu cos-mopolit.

O formulă verificată, aşadar. Anti-corupţie, salarii mari ale profesorilor, susţinere administrativă şi un mediu primitor pentru străini. Ce e aşa de complicat?

Noi, în schimb, preferăm să facem multe anapoda. Am permis soţilor şi cumetrilor să ocupe funcţii în aceeaşi universitate. Am ţinut salariile profesorilor la nivelul unui şofer de autobuz. Autorităţile locale fug ca dracul de tămâie când Universitatea le cere ceva. Cât despre capacitatea noastră de a atrage străini bine calificaţi, ce să mai vorbim?

Morala este evidentă. Disputele politice sunt inutile în măsura în care sfidează evidenţa şi tradiţia. Dar atât tradiţia, cât şi evidenţa ne asigură că acestea vor continua.