Odată ce Curtea Constituţională s-a pronunţat, la nivelul aparenţelor, lucrurile s-au liniştit. În finalul comunicatului de presă din 21 august şi al hotărârii sale din 22 august, Curtea trage concluzia că Traian Băsescu nu a fost revocat. Cu toate acestea Traian Băsescu nu mai este preşedinte decât cel mult formal, iar contestarea sa nu doar de o majoritate a parlamentarilor, ci de majoritatea românilor nu poate rămâne fără consecinţe politice. Pe de o parte pentru că un preşedinte fără autoritate (iar Traian Băsescu nu mai are nicio autoritate) nu poate să mai guverneze decât prin violenţă, pe de altă parte pentru că cei ce i se împotrivesc nu vor rămâne doar spectatori. Dacă hotărârea Curţii, dincolo de agitaţia mediatico-politică privind cifra reală a votanţilor din România, era previzibilă, la fel de previzibilă este continuarea crizei politice în forma sa acută. Iar criza nu este nici pe departe o consecinţă a suspendării preşedintelui, ci a lipsei sale de legitimitate.
Şi legitimitatea, şi autoritatea nu sunt altceva decât relaţii ce se stabilesc între cei ce guvernează şi cei ce sunt guvernaţi. Şi, dacă legitimitatea se referă la consensul dintre cei ce sunt guvernaţi şi cei ce guvernează, autoritatea vizează relaţia inversă, pornind de la cei ce guvernează (posesorii autorităţii) la cei ce sunt guvernaţi (subiecţii autorităţii). Or, un politician nu poate avea autoritatea decât în măsura în care este acceptat de cei pe care îi guvernează. Iar Traian Băsescu nu numai că nu mai este acceptat, dar a primit şi 7,4 milioane de voturi împotrivă. Chiar dacă, împotriva majorităţii votanţilor, Traian Băsescu se va întoarce la Cotroceni pentru că s-a folosit de trucuri politico-juridice, nu va putea să îşi afirme autoritatea decât dacă va folosi excesiv violenţa pentru a putea guverna. Iar semnele acestei violenţe sunt deja vizibile: vânarea votanţilor, noua îndeletnicire a parchetelor, anunţă deja răfuiala cu cei ce i se opun.
Între timp, România pare a-şi duce, în continuare, existenţa între Balcani şi Bruxelles. Totuşi Bruxelles-ul nu mai are nici el autoritatea şi legitimitatea de altă dată. Mai dezbinată decât în anii '90, Româ-nia plăteşte acum preţul unei politici care a căutat să supravieţuiască doar prin transformarea conflictului şi a crizei în forme guvernate la limita şi, de multe ori, dincolo de limitele democraţiei. Dacă anticii credeau că "prin dezbinare se ruinează şi cele mai măreţe lucruri", conflictele artificiale între diferitele categorii de cetăţeni pe care Traian Băsescu şi grupul său le-au promovat au ruinat România mai mult decât criza economică. Disensiunile cu vag iz ideologic au atins o astfel de intensitate încât nu mai există limite de depăşit. Disproporţia reacţiilor politice, mai mult sau mai puţin jucată, a accentuat o stare de incertitudine care riscă să amplifice şi mai mult crizele - politică, socială, valorică, economică - pe care le parcurgem.
Scenariul folosit a fost simplu şi vizibil pentru toţi, chiar dacă puţini au crezut în realitatea sa: mai întâi au fost compromise principiile solidarităţii şi ale vieţii în comun, mai apoi a venit rândul limbii prin care acestea erau transmise, pentru ca în final, întreaga societate să fie antrenată într-o spirală a crizei fără sfârşit. Totul s-a întâmplat de parcă vulgata neoconservatoare ar fi trebuit pusă în aplicare, iar cataclismul social pe care aceasta îl aşază la începutul unui nou ciclu ar fi trebuit să conducă România spre o nouă organizare socială, economică şi politică. Iar din acest joc, în care suspendarea şi revocarea preşedintelui nu au fost decât câteva episoade, nu se va ieşi prea curând.
1. Lipsa de obiectivitate
(mesaj trimis de Echilibru în data de 27.08.2012, 11:56)
Este f. clar ca parerile enuntate sunt ale unui om cu o gandire tipic iliesciana (oare este fiu de fost nomenclaturist? - pentru ca asa reiese din ceea ce sustine). Lipseste totodata -ceea ce astazi este tot mai important - gandirea economica, cauza a tuturor conflictelor (salarii, pensii etc.).