O republică model

Criza al cărei apogeu România tocmai l-a atins în această vară, nu este una contextuală. Este o criză a regimului, a cărei rezolvare a fost prea multă vreme amânată. Tocmai de aceea, odată ce toată această furie va fi trecut, România are nevoie mai mult decât de un model de republică, de o republică model. O republică, adică un spaţiu al cetăţeniei democratice în care regulile să fie respectate de toţi, dialogul, în toate formele sale, să fie instrumentul predilect de definire a politicilor publice, iar politica să devină modestă, rămânând la nivelul unei funcţii de coordonare a societăţii şi de asigurare a accesului echitabil la resurse.

De obicei, criza regimului politic apare în primii ani după instaurarea sa şi presupune reglarea relaţiilor dintre instituţiile puterii, în special dintre preşedinte şi guvern. La noi, deşi preşedintele nu are atribuţii constituţionale importante, cu excepţia celei de şef al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, rolul său a fost amplificat nu atât de alegerea sa directă, cât mai ales de cariera sa anterioară de şef de partid. Cu excepţia lui Emil Constantinescu, care nu provenea din rândurile unui partid şi nu a putut controla o majoritate prezidenţială, ceilalţi doi preşedinţi, Ion Iliescu şi Traian Băsescu, au mizat pe un sprijin important al parlamentarilor dincolo de scorul partidelor lor. Atunci când, după 2000, Ion Iliescu nu mai putea constitui, ca în 1992, o majoritate prezidenţială, a fost rândul primului ministru să guvernamentalizeze, de facto, regimul politic. Începând cu primul său mandat, din decembrie 2004, Traian Băsescu a încercat să-şi constituie propria sa majoritate prezidenţială. Stilul său politic conflictual l-a împiedicat să realizeze consensul şi a urmat prima suspendare în aprilie 2007. În decembrie 2009, după victoria la limită în alegerile prezidenţiale, a realizat, însă nici atunci prin consens, o majoritate prezidenţială artificială care s-a spulberat imediat ce partidul său a pierdut putere. A doua suspendare - privită astăzi, spre deosebire de 2007, printr-o grilă ideologică abia disimulată de mulţi observatori din occident - este o consecinţă directă a acestei crize de regim prelungite. Căci atunci când nu mai are majoritate prezidenţială şi nu mai controlează instituţiile, preşedintele nu mai poate exercita puterea indirectă ce rezulta din poziţia sa de şef informal de partid.

Într-un articol de opinie publicat în Le Figaro din 12 iulie 2012, de Henri Paul, fostul ambasador al Franţei la Bucureşti până în februarie anul acesta şi un cunoscător avizat al vieţii politice româneşti, eliberat astăzi de constrângerile diplomaţiei, face o analiză lucidă şi deschisă a situaţiei din România, identificând aceeaşi problemă: criza de regim. Ca absolvent de SciencesPo, Henri Paul înţelege forte bine rolul consolidării instituţiilor pentru ieşirea României din spirala crizei. "Criza regimului trebuie să se încheie într-un fel sau altul. Iar sărăcia şi sărăcia extremă a multor români - care nu mai beneficiază de creşterea economică din anii "90, emigraţia fiind unul din indiciile cele mai clare ale acestei situaţii - trebuie să se termine. Şi pentru asta este nevoie de o politică de relansare echilibrată", explică cititorilor cotidianului de dreapta fostul ambasador. Abia după aceas-ta "va sosi şi timpul reconstrucţiei, căci tranziţia democratică din România, o tranziţie ce pare fără sfârşit, trebuie să îngăduie acum abordarea serioasă a problemelor serioase".

Iar probleme serioase se referă atât la modelul de regim, cât şi la capacitatea clasei politice şi a cetăţenilor de a contribui la consolidarea instituţiilor. După mai bine de două decenii de viaţă politică puternic personalizată şi tocmai de aceea instabilă, a venit vremea instituţionalizării. Fără instituţii puternice, dincolo de persoane mai mult sau mai puţin carismatice, republica, nu atât ca formă de stat cât ca stare de spirit, nu poate funcţiona.