O veste bună şi una rea

Vestea bună este că Româ­nia nu se află pe lista neagră a Comisiei Europene, privind combaterea spălării de bani. Pentru ca să elimine, cel puţin o parte din buclele prin care banii negri erau dirijaţi, nes­tingherit, către reţelele teroris­te, Comisia Europeană a emis legislaţie specifică, aprobată şi devenită obligatorie pentru state. Doar că unele state mai au şi alte treburi decît să citeas­că legislaţia europeană. Iar printre acestea, Franţa, Germania, Suedia; numai lume bună! România şi-a făcut tema, probabil, trecînd ca vîntul şi ca gîndul prin Parlament o lege pe care n-a citit-o nimeni, dar pe antetul căreia scria Legislaţie Europeană; după care şi-a văzut de treburile ei.

Vestea rea este că România continuă să fie calul de bătaie al Comisiei Europene în privinţa corupţiei şi nu există zi în care măcar un oficial de la Bruxelles să nu mai inventeze cîte o declaraţie bombastică, pe această temă. Adică, ne-am luat noi de Fratini şi l-am făcut zob, prin presă, că e fascist, rasist şi habar nu are de drepturile omului, dar omul, cînd era "comisar" european, cînd nu ne slăbea deloc cu justiţia şi cu reformele ei, nu vorbea doar din capul lui. Mai zilele trecute, cineva ne-a spus chiar că trebuie să ne schimbăm Cons­tituţia. Desigur, nimeni nu ştie mai bine decît noi, cît de mare nevoie ar fi ca România să aibă o cu totul altă Lege Fundamentală, dar de aici şi pînă la nonşalanţa cu care fiece funcţionăraş mai răsărit al Comisiei îşi dă cu presupusul des­pre ce-ar trebui să facem noi, e o cale, puţintel mai lungă. Mai mult, modul total incoerent în care vin mesajele de la Bruxelles, pe tema corupţiei, are toate şansele să tocească şi bruma de interes pe care politicienii şi opinia publică le mai au pentru acest aspect al vieţii sociale. Exact ca şi în cazul altor teme, cum este cea a migraţiei ilegale, sau a integrării diferitelor categorii de cetăţeni, defavorizaţi - cazul rromilor - Uniunea Europeană face un uriaş deserviciu, încercînd să arunce în curtea celui mai mic şi mai pricăjit - România - responsabilitatea pentru ceea ce este cu siguranţă un fenomen european de largă răspîndire, ba chiar mai mult, un fenomen global - corupţia.

Nu este zi în care ziarele să nu scoată la iveală cazuri de "mare corupţie" în Germania, în Franţa, în Statele Unite şi unde mai poftiţi dumneavoas­tră, chiar şi în ţări ai căror reprezentanţi umblă pe la Bruxelles cu certificate în alb de "imunitate completă" la corupţie, cum este Finlanda.

Ideea, oarecum pionierească, după care fiecare trebuie să-şi combată corupţia la el acasă pentru ca "detaşamentul nostru" să iasă fruntaş, este pe cît de ridicolă, pe atît de nefuncţională. Ca şi alte fenomene ale societăţii contemporane, corupţia are aspecte, mecanisme de creare, reproducere şi reciclare de tip global şi altele, de tip local. Unele nu pot fi separate de celelalte. Lozinca frumos sunătoare "Gîndim global, acţionăm local", demnă de un kolhoz fruntaş, nu poate fi transformată în strategie anti-corupţie, pentru simplul motiv că ignoră rea­lităţile sistemice şi trans- naţionale ale problemei. Corupţia este peste tot, nu atît o sursă ilicită de venituri cu care nişte indivizi, unul, doi, zece, îşi satisfac fanteziile de nababi, ci un mecanism, cît se poate de competitiv, capabil să genereze lichidităţi masive, acolo unde ele lipsesc, să albească părţi însemnate din banii care circulă într-o economie neagră globalizată, să dreneze spre destinatari "marcaţi" fonduri pe care, altfel, aceştia nu le-ar fi putut accesa şi utiliza, să asigure surse "negre" de finanţare pentru activităţi clandes­tine sau subversive ale unor organizaţii şi uneori chiar ale statelor, să influenţeze decizii manageriale şi politice, la cel mai înalt nivel. Aşa cum influenţa României asupra mersului economiei globale nu trece dincolo de "greutatea specifică" a PIB-ului ei, de capacitatea ei de inovare, sau de absorbţie investiţională, tot aşa şi în domeniul economiei globale a corupţiei, contribuţia Româ­niei nu poate fi mai mare decît greutatea specifică a fenomenului. Desigur, acesta nu este un motiv pentru a tolera corupţia sau a ne toci de tot sensibilitatea la manifestările ei. Ceea ce constat este doar faptul că abordarea pe care o promovează Uniunea Europeană şi diferiţii ei funcţionari este contra-productivă. Atîta vreme cît problema corupţiei nu va fi identificată şi definită, la nivelul complexului socio-economic şi politic, pe care îl numim Uniunea Europeană; atîta vreme cît din tabelul soluţiilor lipsesc tocmai cele care tratează aspectele de reţea, trans-naţionale; atîta vreme cît Europa se poate uita liniştită şi fără niciun reproş la cariera unui şef de guvern, care după ce-şi încheie mandatul devine "manager" al concernului rus care controlează nu doar politica statului respectiv, ci şi o bună parte din politica europeană; atîta vreme cît se spală mai mulţi bani negri în Franţa sau în Germania, decît în România, după cum ne spun chiar oficialii de la Bruxelles, Uniunea Europeană nu prea are multe şanse să găsească remediul pentru maladia cea mai gravă a secolului - corupţia.

Încet dar sigur, societatea românească se mută din teritoriul, oarecum instabil, al corupţiei primare şi primitive, în cel mult mai stabil, mai sigur, mai potent, al corupţiei sistemice, unde activităţile locale sunt integrate reţelelor globale şi beneficiază de acoperire legală, de conivenţa sau contribuţia înalţilor funcţionari ai statului şi de suportul unor puternice organizaţii trans- naţionale. Iar acest lucru se petrece nu pe măsură ce România devine tot mai izolată de restul lumii, ci dimpotrivă, pe măsură ce devine tot mai integrată marilor mecanis­me globale.

Teamă mi-e că vestea, cu adevărat rea, abia de acum încolo, ne aşteaptă. n