OBAMA ŞI PUTIN - ÎNTÂLNIRE GLACIALĂ Impasul preşedinţilor

Preşedintele american, Barack Obama, şi omologul său rus, Vladimir Putin, au avut luni, în marja Adunării Generale a ONU, prima întâlnire directă din ultimii doi ani, pentru discuţii cu privire la conflictele armate din Siria, respectiv Ucraina. Concluzia comunicată oficial a fost că cei doi lideri au căzut de acord asupra faptului că sunt necesare, în continuare, alte discuţii.

Întâlnirea celor doi preşedinţi a durat o oră şi jumătate, dar nu a înregistrat niciun rezultat concret, singurul ei scop părând a fi informarea reciprocă asupra poziţiei fiecăruia şi explorarea limitelor de negociere la care s-ar putea spera pe viitor. Conform relatărilor făcute ulterior, în mass-media, de diverşi exponenţi ai părţii americane, respectiv ruse, ponderea majoritară în discuţii a avut-o războiul civil din Siria, a cărui soluţionare este dorită, cel puţin declarativ, de către ambii lideri.

Premergător, preşedinţii american şi rus au comunicat indirect, pe acelaşi subiect, prin discursurile pe care le-au susţinut, pe rând, în cadrul Adunării Generale a ONU. Aşadar, fiecare cunoştea poziţia celuilalt, cel puţin de principiu. La sesiunea de fotografii de la finalul întâlnirii bilaterale, publicul l-a perceput pe Barack Obama ca fiind distant, aproape iritat, iar pe Vladimir Putin ca având o atitudine absentă, chiar rezervată în privinţa omologului său.

Faptul că cei doi preşedinţi reprezintă sisteme de putere complet diferite, prin structură şi manifestare, a fost extrem de vizibil încă din timpul discursurilor ţinute, succesiv, în Adunarea Generală. Liderul rus s-a adresat audienţei în stilul său caracteristic, de conducere a unei şedinţe operative, cu un ton linear şi cu certitudinea că îi vor fi urmărite atent cuvintele şi mimica.

Diametral opus, liderul american a cultivat el auditoriul, privind adesea la interlocutorii din sală şi punând greutate în declaraţii, prin variaţii de intonaţie şi de expresie facială.

Cei doi lideri se află şi la momente temporale diferite, în raport cu propria carieră şi istoria pe care o scrie fiecare. În discursul din Adunarea Generală, Vladimir Putin a ţintit spre viitor şi a insinuat ca a venit vremea unei noi ordini mondiale. Prin intervenţiile avute, i-au ţinut isonul preşedintele Iranului, Hassan Rouhani, şi preşedintele Chinei, Xi Jinping. Aceşti trei lideri au arătat lumii că simt momentul propice unei astfel de schimbări şi că s-au coalizat pentru a-l impune, au demonstrat că sistemul de referinţă pentru acţiunilor lor actuale este istoria care va veni după dispariţia lor politică sau biologică.

În schimb, Barack Obama a fost singur. Aflat spre finalul ultimului mandat, şi-a apărat moştenirea politică, inclusiv cu privire la Orientul Mijlociu, în parte adresându-se criticilor săi din SUA. Aceştia din urmă îi impută eşecul campaniilor diplomatice derulate prin intermediul vicepreşedintelui Joe Biden şi al secretarului de stat John Kerry, pe care le-a preferat consecvent în locul intervenţiilor militare.

În Adunarea Generală a ONU, liderul american a încercat să demonstreze că soldul celor două mandate ale sale nu este erodarea statutului de superputere al SUA. Dar acest preşedinte american şi-a onorat calitatea de laureat al Premiului Nobel pentru Pace, care i-a fost acordat în anul 2009 pentru intenţia sa sinceră, concretizată treptat, de a retrage SUA din mizeriile create în Irak şi Afghanistan de predecesorul său, George W. Bush. Sistemul lui de referinţă actual este propriul loc în istorie şi campania electorală de anul viitor, în care locomotiva Partidului Democrat va fi, cel mai probabil, Hillary Clinton.

Cu referire la Primăvara Arabă şi efectele ei dezastruoase pentru Orientul Mijlociu şi Africa de Nord, Vladimir Putin s-a întrebat retoric: "Aş vrea să-i întreb pe cei care au creat o asemenea situaţie, măcar înţelegeţi ce aţi făcut?". Unul dintre cei mai în măsură să răspundă la această întrebare, preşedintele francez Francois Hollande, a arătat că deocamdată nu a înţeles, declarând presei că, în privinţa tranziţiei politice în Siria, "nimic nu s-a schimbat".

Dincolo de preşedinţi, ce vede lumea este, însă, altceva: au trebuit mai mult de patru ani pentru ca războiul din Siria să ajungă subiectul principal în Adunarea Generală a ONU şi nu ar fi atins niciodată acest nivel de greutate dacă nu era însoţit de ascensiunea Statului Islamic şi criza refugiaţilor din Europa, două coordonate noi, care arată că, totuşi, ceva s-a schimbat.