Despre eroi şi geamantane

O iniţiativă dintre cele mai absurde ne obligă să continuăm, fie şi pentru o scurtă bucată de drum, discuţia despre statuile şi monumentele Bucureştiului sau, în general, ale românilor. Cu ochii pe lădoiul crescut ca o toaletă publică ambulantă, maronie şi supradimensionată, amplasată chiar în uşa hotelului Marriott, puţini au remarcat că a dispărut, în schimb, monumentul de acolo. Deşi a rezistat cruntelor vremi comuniste şi masacrului arhitectural din care s-a născut "Casa Poporului", Monumentul Pompierilor părea că îşi găsise liniştea, în zilele noastre, într-un loc destul de potrivit. Monumentul a fost făcut de sculptorul Wladimir Hegel, cu bani adunaţi din subscripţie publică, şi inaugurat la 13 septembrie 1901. A fost înălţat acum 107 ani pentru a marca un eveniment de acum 160 de ani. Mai mult, superbul monument în dulcele stil clasic nu este dedicat pompierilor în general, ci uneia dintre cele mai pure dovezi de eroism din istoria noastră.

La 11 iunie 1848, deci acum fix 160 de ani, în Valahia-Muntenia-Ţara Românească, la Bucureşti mai exact, izbucnea revoluţia modernizatoare a tinerelor capete luminate care voiau să ridice neamul cu idei incredibil de moderne şi revoluţionare. Împotriva acestor frumoşi nebuni, care ar fi mutat Occidentul pe Dîmboviţa, s-au mobilizat inclusiv forţe armate externe. Primii care au ajuns la Bucureşti, puşi pe luptă, au fost soldaţii turci, veniţi de la Dunăre. În Bucureşti se afla numai populaţie civilă condusă de mînuitori mai degrabă de condei decît de sabie şi puşcă. Singurii în uniformă erau pompierii, o companie condusă de căpitanul Pavel Zăgănescu, care nu au pregetat să arate soldaţilor turci că ţara românilor nu este sat fără cîini, deşi aceştia erau mult mai numeroşi şi mai meşteri în a folosi armele ucigătoare cu care erau dotaţi. Soarta luptei a fost cea previzibilă, dar pilda de eroism a românilor care au luptat cu turcii în Dealul Spirii, la 13 septembrie 1848, este demnă să rămînă în istoria marilor fapte ale omenirii.

Acestei fapte i-a fost dedicat modestul în dimensiuni dar uriaşul în expresivitate monument ajuns, acum, în faţa hotelului Marriott. Simbolurile heraldice şi inscripţia de pe monument fac corectura necesară memoriei noastre destul de inerte: la lupta din Dealul Spirii a participat şi Batalionul II din Regimentul 2 condus de colonelul Radu Golescu.

Monumentul eroilor din Dealul Spirii este dovada că într-o ţară incapabilă de monumente măreţe şi decente, aceste lucruri au fost, totuşi, posibile. În vremuri eroice, monumentele sînt şi ele eroice, iar în vremurile absurde, ideile penibile trebuie să fie neapărat monumentale.

Nenorocirea face ca, exact de Ziua Eroilor şi la împlinirea a 160 de ani de la Revoluţia din 1848, în loc de omagiu, pioşenie şi demnitate istorică, să fim puşi în faţa unei manifestări de o pîngărire tembeloidă. Pentru că o firmă de genţi de lux îşi deschidea magazin la Bucureşti, acest monument sacru al românilor a fost acoperit de un geamantan uriaş, cu însemnele companiei pariziene. Şi nu o oră sau o zi, ci săptămîni întregi. Mai rar se putea găsi o formulă mai absurdă de a marca evenimentul monden şi mai eficient în a obţine efectul contrar, acela de a ne face firma mai nesuferită. Şi efectul comercial scontat a fost ratat, ca să nu mai vorbim că posibilii cumpărători sînt şi mai puţini, cam cîţi manelişti şi ghicitoare plătesc impozit la stat.

Geamantanul uriaş putea fi pus oriunde în Bucureşti, în locuri mai vizibile, ceva maidane sau terenuri încă înverzite din centru unde ar fi dat şi mai bine. Unde este acum seamănă nu numai cu o toaletă umflată cu pompa, evocată la început, sau cu un şifonier vechi, la fel de inflamat, ci şi cu o schelă sau amenajare de şantier de reconstrucţie, poate chiar de refacere a statuii.

Cum a fost posibilă fapta? Cam tot la fel cum sînt posibile tot felul de orori arhitecturale, crescute ca un fir de păr rebel, pe faţa Bucureştiului, cum străzile asfaltate din două în două luni tot au găuri şi capace, cum bordurile au înlocuit iarba din parcul IOR, cum alte "case ale poporului" apar ca plombele, pupîndu-se balcon în balcon cu blocurile existente, cum "cocoaşele" de la Băneasa nu rezolvă nimic iar şoseaua de centură continuă să ne lipsească, cum "Ştefan cel Mare" a fost finalizată la 15 septembrie, şi ne oprim aici, că subiectul este prea vast. Pe scara politică constatăm, în oroarea de la Marriott, o perfectă colaborare interpartinică între ministerul liberal al culturii, primăria generală şi democrată şi cea social-democrată de sector 5.

Şi din nou presa este cea care atrage atenţia asupra acestui viol în direct, la o oră de vîrf şi în mijlocul străzii, filmat cu telefoanele mobile de cei care ar trebui să ia măsuri. Altfel, Ministerul Culturii constată senin că un subordonat, care ar trebui demis instantaneu, dă avize pentru idei de prost gust în loc să protejeze monumentele, ceea ce îi este, de altfel, sarcină de serviciu. Armata şi asociaţiile pentru memoria eroilor ţipă în pungă, primăriile şi candidaţii de primărie fug cu bannerele în dinţi să le pună undeva şi nu au timp să vadă istoria, memoria şi demnitatea, parlamentarii de vizavi sînt în vacanţă electorală iar opinia publică se anesteziază cu bere în sînge să vadă mai bine fotbalul pe plasme. E clar, nimeni nu are timp să respecte drepturile femeii de bronz care sună victoria, sprijinind un ostaş căzut pentru viitorul nostru.

Conştientizînd din plin penibilul faptei contemporane din Dealul Spirii, forţăm nota protestatar şi propunem permanentizarea monstruzităţii de carton din faţa Marriottului. Monumentul Pompierilor o să-l iau eu, îl pun în balcon sau în cartier la mine, după blocuri, că se va bucura de infinit mai mult respect şi consideraţie decît unde este acum, în epicentrul fitzelor şi în coasta inertei armate române. Odată ridicată, "panarama" Louis Vuitton de la Bucureşti intră sub incidenţa legislaţiei de protecţie a monumentelor, fiind Monumentul victoriei prostului gust asupra românilor. La cum arată Bucureştiul acum, din punct de vedere arhitectural, asta ne mai lipsea şi odată căpătată nu trebuie să o stricăm. Adevărul este că pentru un astfel de monument locul este foarte potrivit. Copii de dimensiuni mai mari pot fi instalate şi în alte locuri, inclusiv la vile private, că şi aşa cea mai mare parte a produselor acestei firme circulă la noi sub formă de copie neautorizată, adică falsuri de doi dolari. În orice situaţie, prioritatea absolută rămîne în contul penibilităţii de la Marriott. Cutia de carton de acolo poate avea, totuşi, şi o utilitate identică cu cea dovedită deja. Ea ar putea acoperi, pe diferite termene, orice statuie dintre cele semănate de Mircea Spătaru prin Bucureşti sau ţară, începînd cu Maniu, continuînd, obligatoriu, cu Bălcescu, cu de Gaulle de la Herăstrău şi Carol I de la Craiova, bustul de piatră al lui Cuza, pus în gura parcului IOR ca să îi justifice schimbarea numelui tradiţional, puzderia de căpăţîni umflate de pe insula Trandafirilor tot din Herăstrău, trei sferturi din artezienele nou apărute prin oraş, Mihai Viteazu de la Ploieşti, Avram Iancu de la Cluj, şi lista este lungă.

Uriaşa cutie ca un geamantan de lux pusă peste Monumentul eroilor din Dealul Spirii este materializarea visului de veacuri a românului snob pînă la prostie, acela de a se purta, ca Monica Columbeanu, cu geanta pe cap.