OPINIA DE LA ANTIPOZI Exodul doctorilor - cauze, consecinţe şi remedii

Recent, am văzut o statistică care arată că, luând în calcul licenţiaţii facultăţilor de medicină, pensionările şi plecările în străinătate, România pierde anual în jur de 500 de medici. Şi cam la fel se prezintă situaţia în privinţa asistenţilor medicali. Ţinând cont şi de subfinanţarea sistemului, se pune întrebarea dacă se mai poate vorbi, până la urmă, de garantarea accesului tuturor cetăţenilor la sistemul de sănătate publică?

În "epoca de aur" a lui Ceauşescu, graniţele fiind închise, nu se vorbea despre un exod al cadrelor medicale, ci de faptul că, din lipsa (insuficienţa) medicamentelor, doctorii erau puşi în situaţia să decidă cine trăieşte şi cine moare.

Acum, se tinde spre situaţia în care decizia dintre viaţă si moarte se va realiza prin selecţie naturală, accesul la îngrijire medicală fiind limitat de lipsa cadrelor medicale. Cum se explică această tendinţă?

Ca să poţi face o analiză, trebuie să observi că, în majoritate, medicii care îşi caută un loc de muncă în străinătate sunt tineri absolvenţi. De ce? Aici răspunsul este simplu: salariile de mizerie nu le permit un standard de viaţă minim onorabil, la care le-ar da dreptul studiile şi statutul lor social.

De ce nu pleacă medici cu experienţă, specialişti? Deoarece aceştia, prin contribuţia (voluntară ori forţată de circumstanţe) a pacienţilor, realizează venituri care le oferă un standard de viaţă, o putere de cumpărare, comparativă cu a echivalenţilor din ţările occidentale.

Această realitate este tolerată de autorităţi pe baza argumentului că o asemenea stare de funcţionare a sistemului compensează într-un fel incapacitatea statului de a oferi o răsplată adecvată profesioniştilor din sănătate.

Se acceptă tacit şi faptul că veniturile realizate în acest mod nu sunt şi nu pot fi impozitate, întrucât nu există un mecanism prin care doctorii să poată declara aceste câştiguri fără să rişte autoincriminarea pentru fapte de corupţie.

Care ar fi soluţia? Spre comparaţie, să observăm ce se întâmplă în economia reală când apare o deficienţă într-o specialitate, precum a fost cazul celor din IT, la nivel global. Desigur, cerinţa face ca oferta salarială să crească, poate chiar disproporţional cu salariile oferite în alte domenii echivalente.

Însă în cazul doctorilor (tineri absolvenţi), nu există, practic, competiţie internă, singurul angajator fiind statul, iar alternativa o reprezintă oferta externă.

Nu rămâne decât o decizie de opţiune la nivelul societăţii - să fie acceptată aserţiunea ca salarizarea cadrelor medicale trebuie să iasă din grila de salarii existentă.

De unde bani? Din schimbarea priorităţilor bugetare, prin alocări mai mici în unele domenii, noi taxe etc.

Aş mai adăuga că, având în vedere costul vieţii din România - probabil la nivelul de o treime din cel al ţărilor unde migrează doctori - oferta salarială suficientă va fi şi ea comparativă. După "regula degetului", cred că unei persoane plătite, să spunem, în Anglia ori Franţa cu 3-4 000 de euro, în România i-ar fi suficient un salariu de 1000-1200 de euro.

Pentru specialişti, am auzit că există un studiu care propune ca aceştia să poată folosi facilităţile spitalelor ca să ofere servicii private. Personal, susţin o asemenea idee, pornind de la faptul că astfel s-ar permite şi impozitarea veniturilor. Ce nu ar trebui pierdut din vedere ar fi imperativul ca, în schimbul acestor facilităţi, să existe obligativitatea cadrelor medicale de a a oferi gratuit (în schimbul salariului) servicii pacienţilor cu venituri mici.

Pentru a argumenta lipsa de viziune la nivelul guvernanţilor, subliniez că acest deficit creat de exodul doctorilor tineri poate fi transformat uşor într-un export profitabil. De mulţi ani se aduce în discuţie faptul că educaţia unui doctor costă mulţi bani, iar migrarea imediat după rezidenţiat face ca România să subvenţioneze sistemul de sănătate din alte state. Să amintim însă că, în multe ţări, exportul de educaţie aduce o contribuţie importantă la PIB şi la crearea de locuri de muncă.

Concret, ce trebuie făcut? Ca în orice activitate comercială, după ce ai identificat cerinţa şi întocmeşti un plan de afaceri, tot ce mai este necesar înseamnă investiţia şi elementul de marketing. În cazul medicilor, investiţia trebuie să o reprezinte mărirea numărului de locuri la facultăţile de profil şi îmbunătăţirea substanţială a facilităţilor de cazare şi a serviciilor din campusurile universitare.

Cred, fără cea mai mică rezervă, că România are capacitatea să ofere o educaţie de calitate, la un preţ competitiv.

Poate ar trebui luat în considerare şi modelul de finanţare (confirmat în alte ţări) pentru educaţia universitară în general. Acest sistem se bazează pe principiul că oricărui tânăr care îndeplineşte criteriile admiterii într-un institut de învăţământ universitar trebuie să-i fie garantat accesul la educaţie, fără discriminare faţă de posibilităţile sale financiare. În acelaşi timp, se cere recunoscut faptul că, în general, nivelul de educaţie este direct proporţional cu nivelul venitului prevalent în economie. Dacă aceia care aspiră la studii superioare pot face acest lucru gratuit, costurile fiind suportate de toţi contribuabilii (minus corupţii şi evazioniştii), înseamnă că tocmai cei mai prost retribuiţi membri ai societăţii îi subvenţionează pe aceia ce au perspectiva de a deveni cei mai bine retribuiţi membri ai societăţii.

Cum să rezolvi această dilemă altfel decât prin implementarea unui sistem în care toată lumea îşi plăteşte studiile?

Dar ce se întâmplă cu drepturile celor care nu au capacitatea de a plăti?

Ei bine, aceştia primesc de la stat împrumuturi, cu dobânzi mici, pe care urmează să Ie restituie după terminarea studiilor, când ajung la un nivel de salariu predeterminat (aici trebuie menţionat că mulţi tineri români care studiază în străinătate s-au încadrat deja în acest sistem).

Metoda este nediscriminatorie şi ajută la autofinanţarea educaţiei universitare (metodologia de aplicare a sistemului nu reprezintă subiectul acestui articol - poate cu altă ocazie).

Revenind la chestiunea exportului de educaţie (incluzând, fireşte, şi alte domenii, precum ingineria etc), aş conchide că acesta poate fi o activitate la fel de profitabilă ca afacerile dubioase cu statul - spre deosebire de care, însă, rezultatul nu implică şi posibilitatea de a intra în puşcărie, ci mai degrabă pe aceea de a primi recunoştinţă şi aprecieri pentru un LUCRU BINE FACUT (presupunând că nu se face rabat la calitate)!