OPINIE LEONARDO BADEA, BNR: Oportunităţi pentru reducerea decalajelor de dezvoltare industrială regională a României

Dincolo de efectele negative, pandemia COVID-19 a evidenţiat oportunităţi pentru România, nu numai de a reconstrui economia, ci şi de a acţiona într-un mod care valorifică potenţialul nostru naţional de producţie şi capacitatea existentă de redresare durabilă după criza pandemică. Pentru fructificarea acestora, ar fi benefic ca dezvoltarea viitoare a industriei să urmeze oportunităţile oferite de energiile regenerabile, stimularea inovaţiei şi un viitor industrial verde, modelat de o forţă de muncă calificată.

Trebuie să profităm de posibilitatea dezvoltării unei noi politici industriale bazate pe înţelegerea tehnologiei moderne, a durabilităţii şi coeziunii sociale, inclusiv ca soluţii pentru abordarea schimbărilor climatice, a crizei economice şi a redresării post pandemice.

O strategie naţională privind politica industrială trebuie să se bazeze pe identificarea avantajelor specifice resurselor (materiale, dar şi umane) locale şi a pârghiilor de politică care ar facilita revitalizarea capacităţilor noastre de producţie internă de o manieră competitivă pe pieţele externe. Guvernul poate orienta politica industrială către industriile identificate ca prioritare şi având avantaje competitive sau strategice, cu scopul de a facilita investiţiile pentru a realiza o industrializare durabilă. La nivel regional, mai multe oraşe ale ţării ar putea deveni hub-uri ale creşterii economice, sporind numărul polilor de dezvoltare existenţi deja, reducând disparităţile economice şi sociale dintre diverse zone şi diminuând concentrarea creării de valoare adăugată doar în jurul metropolelor consacrate.

Sectoarele vor continua să reprezinte o direcţie esenţială în aplicarea strategiei industriale, dar în paralel, fiecare regiune ar trebui să fie în mod distinct încurajată să identifice avantajele sale comparative specifice şi apoi să fie sprijinită să le valorifice mai bine şi să le dezvolte. Statul (prin administraţia centrală) este bine plasat (ca vedere de ansamblu şi capacitate de acţiune) pentru a face această diferenţă importantă în fructificarea potenţialului naţional de dezvoltare prin redirecţionarea de resurse care să susţină noi activităţi la nivel regional, cu perspective sau care deja sunt în creştere şi ar putea avea o evoluţie mai rapidă, răspunzând schimbărilor de pe piaţa globală (mai degrabă decât încercând să reînvie sectoarele în scădere). Acest lucru este mai probabil să sprijine creşterea pe termen lung. De exemplu, deşi ar putea exista o justificare pentru susţinerea creşterii activităţilor specifice din industria prelucrătoare, sectorul în ansamblu a scăzut în termeni de ocupare pe termen lung. Totodată, cererea de competenţe s-a modificat odată cu aceste schimbări economice.

Din această perspectivă, politica industrială este necesar să fie nu doar calibrată multisectorial, ci trebuie să aibă în vedere nevoia dezvoltării regionale cât mai echilibrate, reducerea decalajelor existente şi creşterea nivelului de coeziune socială.

O comunicare bidirecţională trebuie să se realizeze atât de la nivel guvernamental către administraţia locală şi mediul de afaceri existent la nivel regional, cu accent pe priorităţile şi oportunităţile oferite de mediul global (evoluţii ale pieţelor externe de desfacere, acces la finanţarea europeană şi internaţională, interes din partea investitorilor strategici etc.), cât şi invers, în sensul identificării şi semnalării oportunităţilor locale de investiţii, a avantajelor comparative locale şi a căilor eficiente şi competitive pentru încurajarea soluţiilor mediului de afaceri.

În acest context, dincolo de finanţarea existentă de la bugetul central sau prin programele europene şi ale instituţiilor financiare internaţionale, cred că ar fi o bună oportunitate să avem fonduri (eventual cu participare în parteneriat public-privat) dedicate în egală măsură unor sectoare economice, cât şi dispersiei teritoriale a investiţiilor industriale la nivelul întregii ţări. Acestea s-ar putea concentra, de exemplu, pe finanţarea afacerilor productive şi pe dezvoltarea de (noi) poli industriali regionali.

România a reuşit în ultimele trimestre o performanţă economică peste aşteptări şi considerabil mai ridicată comparativ cu regiunea. Aceasta s-a datorat printre altele rezilienţei surprinzătoare a sectorului industrial, precum şi menţinerii la intensitate crescută a activităţii din domeniul construcţiilor (graţie condiţiilor specifice care permit respectarea cerinţelor de distanţare). O contribuţie importantă au avut-o măsurile publice de susţinere a populaţiei şi a întreprinderilor afectate de criză, precum şi reducerea graduală a restricţiilor pe măsură ce evoluţia pandemică a făcut posibil acest lucru.

In lunile imediat următoare este de aşteptat ca redresarea economică să menţină un ritm pozitiv alert, dar, în contextul reducerii interesului populaţiei pentru vaccinare, incertitudinile rămân la un nivel ridicat. E posibil ca în eventualitatea unui nou val pandemic (de intensitate probabil mai redusă) care s-ar putea manifesta în toamnă (pe fondul răcirii vremii), dacă nivelul de imunitate de grup nu va fi suficient, să vedem o nouă creştere a riscurilor pentru sănătatea populaţiei. Aşadar, eliminarea definitivă a tuturor restricţiilor e posibil să mai întârzie, în special în anumite domenii de activitate mai expuse, ceea poate constitui o limitare pe termen mediu a vitezei de redresare a economiei.

De aceea, în pofida evoluţiilor pozitive pe termen scurt în gestionarea pandemiei şi a situaţiei economiei, nu trebuie să ne oprim aici şi nici să reducem eforturile pentru susţinerea dezvoltării pe termen mediu şi lung. Adresarea vulnerabilităţilor structurale este extrem de importantă pentru că dacă nu reuşim să le amelioram, efectele lor negative asupra creşterii economice pe termen lung nu vor întârzia să redevină vizibile de îndată ce turbulenţele provocate de etapele de intensitate maximă ale pandemiei se vor atenua.

Economiile moderne sunt foarte sensibile la sentimentul consumatorilor şi al investitorilor, ori aceste două variabile se dovedesc tot mai volatile în ultimii ani ca efect al avansului tehnologic şi al influenţei crescute a mediilor de informare asupra comportamentului imediat al persoanelor şi a deciziilor de consum, economisire sau investiţii. De aceea, optimismul economic pe care îl vedem acum şi care se plasează într-un cerc virtuos cu ritmul accelerat de creştere economică din trimestrele recente, se poate diminua, cu efect asupra creşterii economice actuale bazate în pondere semnificativă pe consum.

O provocare importantă cu care ne confruntăm acum este aceea că recuperarea economică este inegală, nu doar din perspectiva sectoarelor de activitate, ci şi la nivel regional, reflectând disparităţile pre-existente. Riscul este ca decalajele de dezvoltare anterioare crizei să se accentueze dacă nu avem în vedere acţiuni concrete care să ţintească această vulnerabilitate. Proiectele de investiţii publice ar putea să ajute mai mult la dezvoltarea economică a zonelor rămase în urmă, pentru că există potenţial de sporire a valorii adăugate dacă se valorifică mai bine specificul zonal. Antreprenorii vor fi cu siguranţă interesaţi să înceapă şi să dezvolte afaceri în aceste zone, care să contribuie la recuperarea decalajelor, dacă există un impuls generator de oportunităţi, cum poate fi de exemplu dezvoltarea infrastructurii în aceste zone. Nu mă refer aici numai la transporturi şi comunicaţii, ci şi la reţeaua de sănătate publică, la accesul la educaţie şi formare profesională continuă, precum şi la electricitate, apă, canalizare şi alte utilităţi publice, unde statul are direct sau indirect un rol de jucat. Numeroase studii arată că efectul multiplicator al investiţiilor publice este cu precădere ridicat în perioadele de recesiune sau în debutul fazei de redresare. Totodată, studiile arată inclusiv un efect pozitiv asupra creării de noi locuri de muncă. Aşadar, aceste investiţii nu doar îmbunătăţesc condiţiile de viaţă ale locuitorilor din zonele respective şi "democratizează" în sensul facilitării accesului la serviciile publice, dar generează şi acel impuls economic care va fi aproape sigur preluat şi continuat de iniţiativa privată. Aceasta realitate a fost demonstrată concret în multe ocazii, inclusiv prin modul în care partea privată a economiei a contribuit decisiv la rezilienţa şi redresarea peste aşteptări din ultimele trimestre.

Măsurile fiscale adoptate în timpul crizei COVID-19 reprezintă un sprijin necesar şi adecvat în economie, dar este recunoscut de economişti că, în general, politicile fiscale relaxate favorizează predominant o stimulare a consumului prezent în detrimentul capacităţii viitoare. De aceea, este foarte important ca efortul financiar din prezent al statului să fie cât mai mult posibil canalizat spre investiţii şi din ce în ce mai puţin spre susţinerea consumului imediat, care, în cazul României, este adesea satisfăcut cu bunuri din import (ca efect al vulnerabilităţilor structurale amintite şi cu implicaţii negative pentru poziţia externă).

Două direcţii importante evidenţiate în perioada curentă de activitatea Comitetului Naţional pentru Supravegherea Macroprudenţială (CNSM) merită avute permanent în vedere de către toate instituţiile ce au un rol în dezvoltarea economică a ţării şi ameliorarea vulnerabilităţilor existente. Acestea sunt sprijinirea sectorului agroalimentar (http://www.cnsmro.ro/publicatii/studii-si-analize/grupul-de-lucru-cnsm-privind-diminuarea-vulnerabilitatilor-provenind-din-cresterea-deficitului-balantei-comerciale-cu-produse-agroalimentare/) şi a finanţărilor verzi (http://www.cnsmro.ro/publicatii/studii-si-analize/grupul-de-lucru-cnsm-pentru-sprijinirea-finantarii-verzi/). În ambele cazuri, concluziile şi recomandările au întrunit consensul tuturor participanţilor din grupurile de analiză, incluzând după caz, reprezentanţi ai Administraţiei Prezidenţiale, ai Guvernului, Băncii Naţionale a României, Autorităţii de Supraveghere Financiară, autorităţilor guvernamentale de resort, instituţiilor de credit şi instituţiilor financiare nebancare, principalelor asociaţii din sectoarele respective de activitate, instituţiilor financiare europene/internaţionale etc.

Din perspectiva dezvoltării agriculturii şi a industriei alimentare, la care m-am referit şi cu alte ocazii, menţionez doar două recomandări CNSM, care pot fi implementate prin modificări legislative:

• Revizuirea mecanismului certificatelor de depozit, prin dialog strâns cu instituţiile de credit şi asociaţiile de profil;

• Îmbunătăţirea legislaţiei privind certificarea şi promovarea produselor agroalimentare, prin cooperare cu reprezentanţii asociaţiilor de profil şi bugetarea corespunzătoare a acestor programe.

În ceea ce priveşte nevoia sprijinirii finanţărilor verzi, raportul CNSM recent publicat arată foarte clar că agenda schimbării climatice are o miză ridicată pentru economia şi sistemul financiar din România, atât din perspectiva oportunităţilor, cât şi a costurilor, în cazul în care tranziţia verde ar fi întârziată.

Consider ca ar fi inoportun ca factorii de decizie politică să spere în schimbarea de la sine a situaţiei şi în rezolvarea acestor provocări exclusiv prin acţiunea pieţelor şi a iniţiativei private. Tocmai de aceea, trebuie să acţionăm rapid şi convingător pentru a modera riscurile climatice şi pentru a asigura o tranziţie rapidă, dar cât mai netedă posibil spre o economie sustenabilă.

Dacă mai era nevoie de un argument în plus, un studiu publicat în luna mai de Fondul Monetar Internaţional arată că investiţiile publice "verzi" au un impact economic superior, inclusiv asupra pieţei muncii.

Finanţarea proiectelor cu impact redus asupra mediului sau care facilitează tranziţia către o economie cu nivel mai redus al emisiilor de carbon reprezintă un catalizator foarte important, iar grupurile de analiză ale CNSM au identificat în consens un număr de 16 arii concrete de acţiune care vizează trei domenii: (I) creşterea în mod sustenabil a accesului la finanţare pentru proiectele legate de agenda schimbării climatice, (II) sprijinirea schimbării structurale a economiei spre una cu valoare adăugată superioară şi (III) îmbunătăţirea transparenţei, a raportărilor şi a disponibilităţii informaţiilor legate de schimbarea climatică, precum şi creşterea gradului de conştientizare cu privire la impactul schimbării climatice în societate şi în cadrul sistemului financiar.

Este momentul unui efort naţional, căruia trebuie să îi acordăm prim planul preocupărilor publice, pentru a dezvolta România printr-o politică industrială adecvată, pornind de la următoarele necesităţi:

1. Folosirea soluţiilor ce implică tehnologia modernă ca forţă a dezvoltării şi ideile inovative generate de capitalul intelectual existent la nivelul societăţii;

2. Identificarea la nivel naţional a sectoarelor industriale cu potenţial rapid de creştere şi dezvoltare (de exemplu, agricultura şi industria alimentară, IT, industria farmaceutică, producţia bunurilor utilizate în noile tehnologii ecologice etc.);

3. Definirea obiectivelor de dezvoltare industrială, atât la nivel sectorial, cât şi la nivel administrativ local, utilizând mijloace de finanţare dedicate;

4. Identificarea de parteneri ai dezvoltării în mediul privat (se poate utiliza soluţia parteneriatului public-privat);

5. Stabilirea de reguli clare, simple şi precise necesare pentru funcţionarea companiilor, atât pentru stat, cât şi pentru agenţii economici.

Criza pe care sperăm să o lăsăm în urmă ne-a arătat o dată în plus, printre altele, că foarte multe evoluţii în economie şi societate sunt interconectate şi se condiţionează reciproc, în cascadă. De o manieră similară, oportunităţile de dezvoltare create de ieşirea din criză sunt interdependente şi totodată legate de vulnerabilităţile existente pe care ar trebui să le redreseze. Strategia industrială a României nu poate fi altfel decât strâns legată de priorităţile acute - reducerea vulnerabilităţii din balanţa comercială externă cu produse agroalimentare, nevoia tranziţiei către o economie sustenabilă prietenoasă cu mediul înconjurător, imperativul reducerii decalajelor regionale de dezvoltare şi bunăstare pentru creşterea coeziunii sociale. Toate lucrurile sunt legate între ele şi de fapt aceasta este una dintre marile oportunităţi pe care le avem în prezent, de a acţiona pentru a declanşa un cerc virtuos bazat pe aceste interdependenţe care încă acţionează în defavoarea noastră.