OPINII "Acarul Păun", valoare de patrimoniu pentru CSM?...

Spre deosebire de ceilalţi membri ai Consiliului Superior al Magistraturii (CSM), care nu au avut nici o dificultate să subscrie la teza potrivit căreia telefonul premierului Tăriceanu nu a însemnat o imixtiune în funcţionarea Justiţiei, Lidia Bărbulescu, vicepreşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi Monica Macovei, ministrul Justiţiei, s-au arătat mai exigente în descifrarea celor întîmplate şi au apreciat că "raportul s-a oprit la jumătate şi nu este foarte complet". Trecînd peste formularea evident cenzurată în care cele două doamne şi-au exprimat opiniile, dar care nu lasă totuşi nici o îndoială asupra sentimentului de insatisfacţie şi de respingere a unui compromis evident, să încercăm să identificăm raţiunea care le-a plasat în afara votului majorităţii conclavului dator să păzească la dreapta funcţionare a Justiţiei române.

Concluzia Inspecţiei judiciare a CSM, însuşită în plenul Consiliului, se bazează pe ideea că telefonul nu a adus atingere independenţei procurorilor care fac cercetări în dosarul "Rompetrol", întrucît procurorul general nu a intervenit în derularea urmăririi penale, lăsînd la latitudinea anchetatorilor posibilitatea adoptării unor soluţii în raport cu probele administrate. Într-adevar, aşa cum consemnează şi raportul, procurorii Adriana Cristescu, Giorgiana Hosu şi procurorul şef de birou Alina Bica, cei care au instrumentat cauza, au declarat, toţi trei, că în timpul derulării urmăririi penale nu au primit nici un telefon de la procurorul general. A trage însă de aici concluzia că "telefonul care nu trebuia dat", aşa cum l-a catalogat din prima clipă ministrul Macovei, nu se dorea o intervenţie directă în sprijinul preşedintelui "Rompetrol", înseamnă a forţa judecata normală şi a pune o relaţie de echivalenţă între faptul de necontestat că procurorul general "nu a intervenit" cu ipoteza, greu credibilă, că "nu i s-a cerut să intervină". Ba mai mult, în grija cu care procurorul general s-a văzut constrîns să-şi aleagă cuvintele, există încă o formulare în raport, referitor la comportamentul acestuia în timpul convorbirii telefonice, care spune mai mult în subtext decît şi-a permis să declare Botoş explicit: "Procurorul general a susţinut că nu a relevat aspecte din dosar şi i-a comunicat premierului că doar < procurorul de caz > cunoaşte acuzaţiile aduse inculpatului". Nu e nevoie de prea multă perspicacitate să înţelegi că refuzul de a releva informaţii din dosar nu putea să vină decît ca răspuns la cererea lui Tăriceanu, care îl suna din Suedia şi îi cerea date despre conţinutul unui dosar în lucru. Avea premierul dreptul să întreprindă un asemenea demers? Punctul de vedere al CSM, exprimat limpede în raport, nu lasă loc nici unei îndoieli şi nici unei interpretări asupra singurului răspuns posibil: "Conform Legii 415 din 27 iunie 2002, privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, preşedintele şi primul ministru, în calitate de preşedinte şi vicepreşedinte al acestui Consiliu, sînt abilitaţi să solicite rapoarte şi informări de la conducătorii instituţiilor, inclusiv Ministerul Public, referitoare la securitatea naţională. Totodată, aceştia pot să solicite relaţii în legătură cu unele cauze în care este afectată siguranţa naţională şi s-au produs prejudicii importante economiei naţionale, cu excepţia informaţiilor privind procedura în timpul anchetei penale art. 12 lit. e din Legea nr. 544/2001". Este exact lucrul pe care l-a făcut premierul Tăriceanu. Cum se poate ca de la premise atît de clare (analiza completă pe textul raportului evidenţiază şi alte discrepanţe) să se ajungă la o concluzie care exonerează de orice răspundere pe cel care se face vinovat de tentativa de imixtiune în funcţionarea Justiţiei: premierul Tăriceanu, şi să arunce vina pe umerii celui care a blocat demersul: procurorul-general Botoş, este astăzi, în România, o întrebare prin excelenţă retorică. Într-o conferinţă de presă organizată la Bruxelles, de Clubul România-UE, vorbind despre semnalele îngrijorătoare, tot mai numeroase în ultima vreme, venite din Parlamentul European privind o posibilă amînare a integrării României, Monica Macovei a mărturisit din nou că a ajuns să se culce şi să se trezească urmărită de obsesia rezolvării marilor cazuri de corupţie, a finalizării reformei în Justiţie. Recentul raport al Consiliului Suprem al Magistraturii, referitor la intervenţia premierului Tăriceanu, nu numai că va agrava, cu siguranţă, insomniile ministrului Justiţiei, dar se reţine şi ca un argument dintre cele mai pertinente în susţinerea scepticismului cu care sîntem obligaţi să apreciem şansele reale de împlinire a unei reforme aşteptate în van, de atîta vreme.

PS - O urmă de respect pentru imaginea instituţiei ar fi fost suficientă pentru ca preşedintele CSM să declanşeze imediat o anchetă, pentru a afla calea pe care un document secret a ajuns din seifurile instituţiei, în care eram asiguraţi că este zăvorît, în fluxul de ştiri de la o agenţie de presă, înainte de a fi făcut public.