OPINII Blestemul jafului

Imediat după decembrie 1989, Oracolul din Dămăroaia, autoprezentat ca fiind politologul Silviu Brucan, ne aducea la cunoştinţă marea sa revelaţie, conform căreia românilor le vor trebui 20 de ani ca să înveţe ce-i aceea democraţie.

La timpul respectiv, am atras atenţia că, în spatele revelaţiei marelui manipulator de con­ştiinţe, se află hotărârea grupului care se instalase la conducerea statului român, în urma loviturii de stat din decembrie 1989, de a jefui timp de două decenii avuţia productivă acumulată de români de-a lungul istoriei.

S-a înşelat Oracolul. M-am înşelat şi eu. În cei şaptesprezece ani de "reformă", în loc să înveţe democraţia, românii au fost dresaţi să trăiască în oligarhie sau în băjenie. În aceeaşi perioadă, deşi s-au conceput şi pus în practică cele mai rafinate inginerii de jefuire financiară, sacul economiei româneşti este departe de a fi golit complet. Mai este, încă, de furat.

Recent, purtătoarea de vorbe a Guvernului României ne-a informat că echipa condusă de domnul Tăriceanu a hotărât, în numele nostru, că trebuie să mai aşteptăm încă vreo opt ani ca să intrăm în rând cu lumea monetară europeană, adică să schimbăm leul cu euro-ul.

Sloveniei i-au trebuit doi ani de la data aderării la Uniunea Europeană până la data când a intrat în zona euro. De ce am avea nevoie noi, românii, de o perioadă de timp de patru ori mai lungă decât aceea parcursă de sloveni? Suntem noi de patru ori mai proşti, mai puţin dotaţi de Dumnezeu?

Există cinci criterii, mari şi late, pe care un stat membru al Uniunii trebuie să le îndeplinească pentru a putea trece la euro. Acestea sunt următoarele: 1 - preţuri stabile, adică indicele inflaţiei să nu fie mai mare decât cu 1,5% faţă de ratele de inflaţie ale celor trei state care au ratele de inflaţie cele mai scăzute; 2 - stabilitatea cursului de schimb - cursul de schimb să se menţină timp de doi ani în marja autorizată de fluctuaţie; 3 - deficitul bugetar să fie sub 3% din PIB; 4 - datoria publică să nu depăşească 60% din PIB; 5 - rata dobânzii pe termen lung să nu fie mai mare decât cu 2% faţă de ratele dobânzii ale celor trei state cu ratele de dobândă cele mai scăzute.

Care din cele cinci criterii, numite de convergenţă, nu ar putea fi îndeplinite de România în următorii doi ani?

În anul 2006, rata inflaţiei a fost de 4%. O reducere de încă un procent ne-ar aduce în situaţia de a îndeplini primul criteriu al convergenţei, cel al stabilităţii preţurilor. Nu poate BNR şi al său guvernator nemuritor să facă acest mic pas, de un procent, după ce ne-a demonstrat că în doi ani poate creşte inflaţia de la 2% la 250%, şi în alţi doi ani că o poate reduce de la 25% la 10%? De ce subestimează Guvernul Tăriceanu capacitatea de adaptare a tiparniţei noastre monetare?

În ultimii doi ani, cursurile de schimb ale leului faţă de principalele monede ale lumii au fluctuat într-o marjă mai mult decât normală, leul apreciindu-se cu 16% faţă de dolarul american şi cu 15% faţă de euro. Deci, fără probleme şi la al doilea criteriu de convergenţă.

Pe primele 11 luni ale anului 2006, bugetul consolidat al statului român s-a realizat cu un excedent de 1,6% din PIB. Până la deficitul de 3% cerut de cel de-al treilea criteriu al intrării în zona euro este mult şi bine.

Se pare că hotărârea Guvernului de a amâna intrarea Româ­niei în lumea bună a finanţelor europene, în zona euro, este legată de ultimele două criterii de convergenţă: datoria publică şi nivelul dobânzilor.

La sfârşitul anului 2006, datoria publică a fost mai mică decât jumătatea valorii cerute de Banca Centrală Europeană, adică sub 30%. În 1989, datoria publică a statului român, internă şi externă, era egală cu zero. De atunci, statul român s-a înglodat în datorii într-un ritm mediu anual de aproape 2 miliarde de euro, sau 2% din PIB. Se pare că actualii guvernanţi vor să continue "trendul" din ultimii 17 ani încă opt ani de acum înainte, astfel încât, în 2014, să ne apropiem de cifra maxim admisă pentru intrarea în zona euro. Să ajungem la o datorie publică de 90-100 de miliarde de euro. Astfel încât şi nepoţii noştri să trăiască ... bine şi să folosească jumătate din PIB-ul pe care îl vor produce ca să plătească datoria publică contractată de guvernanţii contemporani nouă.

În sfârşit, dar nu şi cel mai puţin important, ultimul criteriu de convergenţă este legat de nivelul ratelor dobânzii.

În prezent, românii plătesc dobânzi mai mari decât dublul dobânzilor plătite de majoritatea cetăţenilor Uniunii Europene. Aceasta, din cauza faptului că piaţa bancară din România are un pronunţat caracter monopolist. La sfârşitul anului 2006, trei bănci, toate controlate de capitalul străin, deţineau peste 50% din totalul activelor nete ale sistemului bancare. Şase bănci, toate cu capital majoritar străin, deţineau 64% din totalul activelor nete. Cu excepţia vechii reţele CREDICOOP, care deţine 0,3% din totalul activelor nete bancare, în România nu există bănci populare. Numai acestea ar fi putut concura marile monopoluri şi carteluri bancare. Numai existenţa a mii de bănci populare face posibilă practicarea de dobânzi decente pe piaţa bancară. În România, băncile populare au fost distruse, în anul 2000, printr-o ordonanţă guver­namen­tală.

Se pare că ne va fi foarte greu să scăpăm de blestemul care se numeşte jefuirea majorităţii de minuscula minoritate cocoţată la conducerea statului român.