OPINII Capitalismul postcomunist în variantă românească

În studiul său intitulat "Economia, politica şi societatea în capitalismul postcomunist", dat publicităţii recent, în România, prin intermediul Fundaţiei Friedrich Ebert, analistul german Michael Ehrke ajunge la concluzia că tranziţia postcomunistă în ţările din centrul şi estul Europei a dat naştere unei variante aparte de capitalism. "Capitalismul postcomunist", spune domnia sa, "nu este produsul unor evoluţii naţionale, ci al prăbuşirii comunismului şi al globalizării, care a găsit în societăţile în tranziţie un cîmp de acţiune liber, fără nici un fel de rezis-tenţă: fără o clasă de mijloc naţională, fără asociaţii puternice de interese ale muncitorilor, fără o societate civilă activă, fără tradiţii naţionale cu relevanţă economică".

În concepţia analistului german, principalele caracteristici ale acestui capitalism postcomunist ar fi următoarele: a) transnaţionalizarea economiei şi a societăţii; b) contrastul social între noua elită economică a aşa-numiţilor "comprador intelighentsia" şi noi forme de excludere şi sărăcie; c) conturarea unui stat pseudo-liberal hibrid; d) instalarea unui complex de insecuritate, a unei neîncrederi generalizate a tuturor faţă de toa-tă lumea. Prin "transnaţionalizarea economiei şi societăţii" domnul Ehrke înţelege, de fapt, trecerea capitalului acumulat în fostele ţări socialiste est şi central-europene pînă în 1989, din proprietatea statului, adică a cetăţenilor, în proprietatea companiilor transnaţionale şi preluarea, de către aceste companii, a controlului vieţii economice şi sociale din ţările în cauză. Spre deosebire de capitalismul clasic, dar modernizat, existent în ţările vest-europene, capitalismul postcomunist nu are o clasă autohtonă, naţională, de capitalişti, de proprietari de capital. În concepţia domnului Ehrke, o astfel de clasă de proprietari de capital nu s-a putut forma în ţările fos-te socialiste din cauza faptului că "stocul de capital" acumulat în aceste ţări pînă în 1989 se afla "într-o stare de degradare tehnică şi economică, era învechit şi nu mai corespundea cerinţelor de competitivitate de la sfîrşitul secolului al XX-lea". Modernizarea stocului de capital existent nu se putea face decît prin mobilizarea unor resurse externe. Acesta ar fi motivul pentru care "stocul de capital" acumulat pînă în 1989 a fost trecut în proprietatea companiilor transnaţionale, fostele ţări socialiste rămînînd fără o clasă proprie de capitalişti, de proprietari de capital. Aşa s-au "transnaţionalizat" economiile şi societăţile ţărilor foste comuniste.

În opinia domnului Ehrke, principalii actori ai acestui proces de "transnaţionalizare" au fost directorii (managerii) întreprinderilor de stat, care "au ştiut să-şi utilizeze în primul rînd contactele politice pentru a vinde fosta proprietate a statului... pentru a penetra în managementul şi organele de control ale companiilor internaţionale".

Cu o singură excepţie - atunci cînd se referă la faptul că Ungaria şi-a înstrăinat active (capital) naţionale pentru a-şi reduce povara datoriilor externe - domnul Ehrke nu face particularizări referitoare la o ţară sau alta. Domnia sa vorbeşte, la general, despre capitalismul postcomunist existent în ţările din Europa Centrală şi de Est.

Este foarte posibil ca, pentru unele din fostele ţări comuniste est şi central europene, caracterizările făcute de analistul german să reflecte exact realitatea.

Cel puţin pentru capitalismul postcomunist creat în România îmi permit să fac următoarele nuanţări şi completări la afirmaţiile făcute de domnul Ehrke: Este neîndoielnic că o bună parte a stocului de capital acumulat de naţiunea română pînă în 1989 a fost transferat în proprietatea străinilor, a companiilor internaţionale, sau trans-naţionale, cum mai sunt numite.

Din nefericire, guvernanţii postdecembrişti ai României refuză să publice date statistice care să ne spună, exact, cît din capitalul acumulat pînă în 1989 a fost trecut în proprietate străină. Din informaţiile disparate publicate în presă ştim că este vorba de o bună parte din acest capital.

Deci, în România a avut loc o transnaţionalizare a vieţii economice, dar părerea mea este că nu "transnaţionalizarea", înstrăinarea capitalului, constituie prima caracteristică a capitalismului postcomunist românesc, ci oligarhizarea şi mafiotizarea vieţii economice şi sociale.

O bună parte din capitalul acumulat pînă în 1989 a fost trecut în proprietatea unei minorităţi (oligarhii) autohtone. Tot din vina guvernanţilor nu putem exprima cifric, statistic, cît anume reprezintă această parte, dar, din aceleaşi informaţii oferite de presă, ştim că ea este substanţială (vezi clasamentele cu multimiliardarii României). România nu este complet lipsită de capitalişti autohtoni. Avem cîteva sute de mii de astfel de familii, dar avem 6 milioane de familii care nu intră în clasa capitaliştilor, a proprietarilor de capital.

Conform mai multor studii publicate de OECD în 1989, la acea dată, adică în 1989, nivelul tehnologic al produselor indus-triei prelucrătoare româneşti era deasupra nivelului mediu mondial, era mai scăzut dar foarte apropiat de cel realizat în Japonia, SUA, Regatul Unit, era egal cu cel realizat în Austria şi Olanda, şi superior celui realizat în ţări precum Norvegia sau Danemarca.

Stocul de capital acumulat de români pînă în 1989 nu avea nevoie de resurse externe pentru a-şi continua procesul de modernizare, proces care începuse şi continuase cu multe decenii în urmă. El putea fi modernizat, în continuare, în primul rînd, cu resurse interne, cu banii din fondul de amortizare şi din banii economisiţi de români într-o economie capitalistă postdecembristă care ar fi trebuit să producă mai multe venituri decît cea comunistă, nu mai puţine, cum, din păcate, s-a întîmplat prin aplicarea "reformei". Cu atît mai mult cu cît, la data de 22 decembrie 1989, România avea datoria externă egală cu zero.

Nu procurarea de resurse financiare pentru modernizarea economiei româneşti a determinat înstrăinarea, "transnaţionalizarea" unei părţi din stocul de capital acumulat de români pînă în 1989, ci lăcomia de bani şi de putere a guvernanţilor români postdecembrişti.

Nimic din sumele încasate prin vînzarea capitalului naţional către străini nu a fost utilizat pentru modernizarea capacităţilor de producţie, a capitalului naţional. Toate sumele încasate au fost utilizate pentru finanţarea de cheltuieli curente, neproductive, ale bugetului de stat: salarii compensatorii pentru disponibilizaţi, plata de dobînzi pentru datoria publică etc. pentru menţinerea la putere a guvernanţilor.

În numeroase cazuri, revelate de presă, stocul de capital trecut din proprietatea comună, a tuturor cetăţenilor, în proprietatea statului, prin Legea 15/1990, a fost, apoi, vîndut, "privatizat" la preţuri de sute de ori mai mici decît valoarea lui reală. Şi la străini. Şi la autohtoni. În aceste "privatizări" îşi are izvorul principal corupţia înspăimîntătoare care a cuprins România în perioada capitalismului postcomunist.

În România, nu directorii întreprinderilor de stat au vîndut "fosta proprietate a statului", ci însuşi satul român, parlamentele şi guvernele României postdecembriste. "Privatizarea" şi, prin aceasta, "transnaţionalizarea" şi oligarhizarea capitalului, polarizarea societăţii româneşti într-o minoritate superbogată şi o mare majoritate sărăcită şi alienată, construcţia unui stat mafiot, pus în slujba minorităţii oligarhice, şi instalarea unui climat de insecuritate generală, s-au făcut prin legi şi acte normative emise de parlamentele şi guvernele ţării.

În România, capitalismul postcomunist, avînd toate caracteristicile evidenţiate de domnul Ehrke, dar şi unele specifice, nu este numai produsul prăbuşirii comunismului şi al globalizării, ci este, în primul rînd, produsul "reformei", al politicii economice şi sociale pusă în practică de către guvernanţii postdecembrişti ai ţării.

Prăbuşirea comunismului şi globalizarea au oferit şansa ca, în România, dacă s-ar fi aplicat cealaltă "variantă" de reformă, să poată fi construit, într-o perioadă scurtă, un capitalism modern, democratic, asemănător celui construit în ţările vest-europene într-o perioadă mult mai îndelungată. Această şansă a fost dis-trusă de lăcomia şi iresponsabilitatea guvernanţilor postcomunişti, care au refuzat "varianta" democratică şi naţională a capitalismului, adoptînd-o pe aceea oligarhică şi "transnaţională".