OPINII Ce facem cu CEC-ul?

Prin Legea 66/1996, statul român postdecembrist, în mod abuziv şi nelegitim, a transformat CEC-ul din instituţie publică în agent economic, a trecut patrimoniul CEC-ului din proprietatea publică în proprietatea privată a statului, a transformat bunurile aflate în patrimoniul CEC-ului din bunuri de uz şi interes public în bunuri destinate obţinerii de profit.

După 1996, acelaşi stat, prin mai multe acte guvernamentale, a trecut la pregătirea aşa-zisei privatizări a CEC-ului. Zic aşa-zisei privatizări, pentru că CEC-ul a fost privatizat chiar prin Legea 66/1996, patrimoniul său fiind trecut din proprietatea publică a statului român, care, conform Constituţiei, nu poate fi înstrăinată, vîndută, în proprietatea privată a aceluiaşi stat, calitate în care poate fi înstrăinată, vîndută. Ori, nu poţi "privatiza" ceva care este "privat". Problema cu care se confruntă, acum, în 2006, Guvernul României nu este dacă să privatizeze sau nu CEC-ul, ci aceea dacă să îl vîndă sau nu, cui şi cu ce preţ. Folosirea noţiunii de "privatizare" în locul celei de "vînzare" este menită să arunce praf în ochi cetăţenilor români. Timp de peste 140 de ani, de la înfiinţarea sa, în anul 1864, şi pînă la adoptarea Legii 66/1996, CEC-ul, sub diverse denumiri şi organizări, a fost şi a rămas o instituţie publică a statului român, o instituţie care a jucat un rol fundamental în crearea şi consolidarea capitalului românesc, în susţinerea independenţei şi suveranităţii statului român, în emanciparea naţiunii române. Înfiinţînd Casa de Depuneri, Consemnaţiuni şi Economie, marii oameni de stat Alexandru Ioan Cuza şi Mihail Kogălniceanu nu au creat un agent economic cu capital de stat, care să producă profit pentru statul român. Ei au creat o instituţie publică, căreia i-au afectat un patrimoniu aflat în proprietatea publică a statului român şi i-au impus să presteze un serviciu public, spre folosul şi interesul tuturor cetăţenilor aces-tui stat. Serviciul public la care mă refer a constat în punerea la dispoziţia cetăţenilor a unei instituţii, aflată sub autoritatea şi protecţia statului român, la care cetăţenii au putut să-şi depună economiile contra unei dobînzi decente, dar sigure, şi de la care au putut obţine împrumuturi, tot cu o dobîndă decentă. Scopul urmărit de CEC nu a fost profitul, practicarea de dobînzi active cît mai mari şi de dobînzi pasive cît mai mici. Misiunea lui a fost alta: aceea de a sprijini procesul de economisire şi investiţii, de acumulare de capital autohton, de stimulare a consumului, a cererii de bu-nuri şi servicii oferite pe piaţă de către agenţii economici autohtoni. CEC-ul a apărut într-un moment în care capitalul bancar românesc, ca, de altfel, şi cel industrial, comercial etc, se afla la începuturile formării sale, era slab şi avea nevoie de sprijinul statului. Astăzi, în 2006, capitalul bancar românesc se află într-o situaţie la fel de proastă ca aceea la care se afla la data înfiinţării CEC-ului. Chiar şi mai proastă. Aproape întregul capital bancar utilizat pe teritoriul României se află sub controlul a 8-9 bănci cu capital privat străin, care practică politici bancare oligopoliste. De 16 ani, diferenţa dintre dobînzile active şi cele pasive practicate pe piaţa bancară nu a scăzut sub 10%. Este un jaf inadmisibil, devastator. Dobînzile pasive mici descurajează economisirea, dobînzile active mari des-curajează investiţiile. Capitalul bancar românesc a fost dis-trus aproape complet. Au fost falimentate toate băncile comerciale cu capital româ-nesc create după 1989. Au fost dis-truse băncile populare create în baza Legii 109/1996. Băncile străine care activează în acest moment în economia românească acordă credite atît în lei, cît şi în valută, cu dobînzile înrobitoare la care m-am referit. Valuta este adusă din afară cu dobînzi pasive de 2-3% pe an şi dată cu împrumut românilor cu dobînzi de 10-15% pe an. Creditele în valută sînt scăpate de sub controlul BNR, nu au acoperire în exporturi, sînt folosite aproape exclusiv pentru importuri de bunuri de consum, fiind principala cauză a deteriorării balanţei comerciale şi a contului curent. Situaţia actuală a sistemului bancar din România face absolut necesară intervenţia urgentă şi res-ponsabilă a statului pentru repunerea acestui sistem în slujba intereselor cetăţenilor ţării. În acest moment, CEC-ul nu trebuie vîndut şi nu trebuie înstrăinat. Toate ţările europene au cîte o bancă aflată sub controlul statului, care îndeplineşte funcţiile pe care le-a avut CEC-ul pînă în 1996. Dacă, într-adevăr, CEC-ul are nevoie de o infuzie de capital pentru modernizarea tehnicii pe care o foloseşte şi pentru creşterea profesionalismului personalului său, există posibilitatea obţinerii acestui capital, fără înstrăinarea celui pe care îl foloseşte în prezent. Din uriaşele rezerve valutare pe care le-a acumulat, BNR poate pune la dispoziţia CEC-ului 1 miliard, chiar 2 miliarde de euro, pentru retehnologizarea şi reprofesionalizarea acestuia, cu titlu de participare la o majorare de capital sau cu titlu de împrumut. Ulterior, după punerea pe picioare a CEC-ului, BNR îşi poate reîntregi rezervele. O a doua sursă pentru infuzia de capital de care are nevoie CEC-ul o poate reprezenta o amplă subscripţie publică pentru majorarea capitalului CEC-ului. Dacă românilor le va fi prezentată corect situaţia sistemului bancar românesc şi avantajele de care ar beneficia ca urmare a participării la majorarea capitalului CEC-ului, ei vor subscrie, cu siguranţă, capitalul de care este nevoie. În ambele situaţii, pînă la înlocuirea leului cu euro, CEC-ul trebuie să fie controlat şi protejat de stat, să-şi îndeplinească rolul de instituţie publică pusă în slujba cetăţenilor României, să sprijine şi să protejeze crearea şi dezvoltarea capitalului autohton. Pentru aceasta este suficient ca statul român să deţină o singură acţiune la CEC, aceea de aur.