OPINII Colega mea, Mona

Care este scala de valori la care suntem datori să ne raportăm ca să ne încumetăm apoi să dăm VERDICTUL, când vorbim despre viaţa unui om?

Este o întrebare simplă, dar esenţială, pe care ar fi trebuit să ne-o punem din primele zile ale ieşirii din tenebrele regimului comunist. Pentru că numai pornind de la răspunsul la această întrebare, elaborat cu judecată şi epurat de orice resentimente, eforturile noastre fireşti, obligatorii de a discerne asupra celor petrecute pe parcursul a cincizeci de ani şi de a identifica în mod clar vinovaţii ar fi avut un sens şi o finalitate.

Nu am procedat sub semnul raţiunii şi am orbecăit în neştire, persistând în nesfârşite confuzii. Simplismul, rudimentul în judecată au fost semnele persistente ale unor abordări cvasi-generalizate, care au redus esenţa timpului pe care l-am trăit la confruntarea arbitrară între "buni" şi "răi", între "alb" şi "negru": cei care au convieţuit în bună pace cu comunismul vs. cei care l-au adus pe tancurile sovietice; cei care au fost membri ai PCR vs. cei care au rezistat în afara partidului unic; cei care au mâncat salam de soia vs. cei care şi-au luat lumea în cap şi au preferat să-şi trăiască viaţa oriunde, dar cât mai departe de ţară. Într-un singur punct se întâlneau constant toate "curentele" de gândire: cel privind necesitatea deconspirării lucrătorilor din fosta Securitate şi a colaboratorilor şi informatorilor acestora. Bineînţeles, acceptul era strict retoric. De la data la care, în faţa Camerelor reunite, Virgil Măgureanu a dat asigurări că scurgerile de informaţii în presă nu se datorau SRI, argumentând că dacă într-adevăr instituţia ar face-o, jumătate din clasa politică nu ar mai avea ce căuta în viaţa publică - şi până în urmă cu câteva luni, când preşedintele ţării a dispus ca dosarele ferecate în arhivele SRI să ajungă în custodia CNSAS, niciun alt om politic nu a probat într-o măsură mai convingătoare dorinţa şi putinţa să taie nodul gordian. Dacă astăzi se poate vorbi de un seism pe scena politică, epicentrul lui se numeşte, cu siguranţă, Traian Băsescu şi, cel puţin până acum, meritul pentru această iniţiativă nu este egalat de niciun alt gest din primii doi ai mandatului prezidenţial. Pentru că, graţie lui, ni se oferă o şansă reală să mai credem că viaţa politică românească se va aşeza, în sfârşit, într-un spaţiu în care să se poate respira fără mască de gaze pe figură.

Problema accesului în normalitate nu se rezolvă însă de la sine, odată cu deferecarea dosarelor fostei Securităţi. Adevărul cu care ne trezim în faţă poate fi, de multe ori, devastator şi miza care este în joc este uriaşă: viaţa unor oameni. Am început aceste rânduri cu o întrebare care mi se pare fundamentală, aceeaşi asupra căreia am revenit de zeci de ori în ultimele zile, încercând să găsesc poziţia cea mai corectă faţă de Mona Muscă. Problema, pentru mine, nu se reduce sub niciun motiv la a mă pronunţa dacă dna. Muscă a greşit sau nu când a semnat angajamentul cu Securitatea; dacă a procedat corect sau nu ascunzând până acum faptul acesta. Cu siguranţă a greşit, indiferent de cât de oneste i se păreau în urmă cu treizeci de ani motivele care au împins-o la gestul pe care l-a făcut.

Ceea ce mă interesează însă până la obsesie şi, de fapt, ăsta cred că e subiectul care ar trebui să ne frământe şi să-i căutăm răspunsul, este dacă poate exista iertare pentru Mona Muscă. O iertare care să nu izvorască din milă, din simpatie sau din complicitate. O iertare, însă, care să se susţină prin înţelegerea adevărului elementar că viaţa nimănui nu se poate reduce la un singur moment, de măreţie sau de decădere, şi că în cer, ca şi pe pământ, trebuie să dăm socoteală pentru toate faptele noastre, cele bune şi cele rele, pe care le-am comis în trecerea prin această lume. Fiecare clipă, fiecare moment, fiecare zi au valoarea lor. De la Biblie la marea literatură, pilda celor care şi-au răscumpărat un păcat printr-o viaţă exemplară abundă la tot pasul. Nimic nu este mai facil şi, se vede, mai tentant decât postura de exorcizator. Dar numai cine este orbit de ură sau prost până la necuviinţă e în stare să urle la infinit aceeaşi şi aceeaşi gogoriţă a "Pactului cu diavolul", fără să încerce să vadă mai departe de lungul nasului. Nu toţi care au semnat un angajament cu Securitatea, unii fără să facă vreodată rău nimănui, au fost şi sunt nişte ticăloşi şi nu mulţii, atât de mulţii ticăloşi de atunci şi de azi au neapărat la activ şi acordul de colaborare. Fiecare om trebuie judecat pentru suma faptelor sale şi doar pentru ele să dea seamă. Iertarea să fie la fel de accesibilă celor nevinovaţi, la fel cum condamnarea să-i înfiereze fără milă pe cei vinovaţi! Doar aşa vom reuşi cu adevărat să ne eliberăm de trecut, să tăiem toate firele care, şi azi, îi pot face pe unii dintre noi să acţioneze, într-un moment sau altul, împotriva convingerilor lor.

Nu o cunosc pe Mona Muscă decât de la începutul anilor "90. Dacă i se poate face un "reproş", acela ţine prin excelenţă de dăruirea, de frenezia cu care s-a avântat într-o viaţă politică pe care cei mai mulţi dintre coechipieri nu au perceput-o decât sub prisma avantajelor personale, a unei satisfăcătoare sinecuri sau a timpului irosit de pomană. Nu vreau şi nu e cazul să psihanalizez resorturile care au întreţinut fără încetare arderea Monei Muscă, dar, poate, şi umbra amintirii unei clipe de slăbiciune s-o fi făcut să se prindă, chiar şi inconştient, într-o epuizantă cursă a răscumpărării. Pentru cei şaisprezece ani dăruiţi oamenilor în mijlocul cărora trăieşte, aceştia i-au răspuns cu preţuirea şi încrederea lor. Pentru tot ce a făcut pentru PNL, unii dintre colegi îi cer astăzi capul.

Eu o consider în continuare colega mea Mona şi cred că dacă pe lumea asta există iertare, ea e una dintre cei care o merită cu prisosinţă.