OPINII Consiliul Concurenţei, un cerber fără mulţi dinţi

Am avut ocazia să stau de vorbă săptămâna trecută cu reprezentanţi ai Consiliului Concurenţei (CC) la evenimentul organizat de Provident în parteneriat cu AURSF privind creditarea responsabilă, unde a fost prezent şi şeful CC, Bogdan Chiriţoiu. Mă interesa să văd exact care sunt mecanismele pe care le are la dispoziţie acest câine de pază al pieţei libere împotriva înţelegerilor neconcurenţiale dintre actorii economici. Discuţia a gravitat în jurul unor situaţii cunoscute (vezi investigaţia privind manipularea Robor), dar şi asupra unor cazuri care nu intră în bucătăria industriei financiare. Deci ce instrumente are la dispoziţie Consiliul Concurenţei pentru a surprinde în fapt înţelegerile tip cartel?

Din păcate, nu foarte multe. În principal, e vorba de instituţia denunţătorului. Una dintre firmele care au făcut la un moment dat înţelegeri pentru a controla politica de preţuri începe să verse din casă. Motivele pot fi diverse, fie intuieşte că investigaţia Consiliului Concurenţei a ajuns prea aproape de un adevăr incomod şi atunci încearcă să fure startul pentru a solicita prima clemenţă, fie este cea care ar avea cel mai mult de pierdut, având în vedere mărimea cifrei de afaceri (amenzile sunt proporţionale cu cifra de afaceri), fie încearcă să îşi îngroape competitorii. O astfel de firmă care denunţă o înţelegere anticoncurenţială poate primi o reducere a amenzilor proprii sau chiar o scutire de penalităţi, în funcţie de relevanţa dezvăluirilor. Aici apare, însă, o problemă care limitează drastic fenomenul denunţurilor de pe masa CC. Cine va lua în companie decizia de colaborare cu Consiliul Concurenţei? Evident, mai rar un manager, pentru că acesta nu ar fi la fel de interesat precum acţionariatul. Iar vestea proastă este că nu există stimulente legale pentru un insider care ar începe să vorbească cum se întâmplă de pildă în SUA. Acolo, un procent din valoarea amenzii poate fi alocat pentru recompensarea celor care aduc informaţii relevante în anchetă, iar asta deschide foarte multe posibilităţi. Informatorul nu trebuie să aibă neapărat girul decidenţilor din companie, poate lua decizia de a informa Consiliul Concurenţei în privinţa înţelegerilor pe care le face firma unde lucrează şi fără acceptul conducerii acesteia, chiar împotriva intereselor firmei respective, dacă stimulii depăşesc cu mult eventualele pierderi rezultate în urma unei concedieri previzibile. Reprezentanţii CC s-au declarat de altfel interesaţi de o astfel de pârghie, dacă legislativul ar fi dispus să le-o pună la dispoziţie. Altfel, în cadrul unei investigaţii CC poate intra cam peste tot într-o firmă, poate consulta registre şi chiar agende personale ale managementului, dar câţi îşi parafează însă înţelegerile anticoncurenţiale pentru a oferi ulterior o dovadă scrisă a cartelului?

O altă posibilitate pentru a devoala înţelegerile dintre companii ar fi colaborarea cu investigatori privaţi sau transformarea unor angajaţi ai CC în investigatori sub acoperire, dar aici am găsit ceva reticenţe din partea conducerii instituţiei, motivul invocat fiind apropierea cam prea mare de stilul american şi îndepărtarea de specificul european al acestei activităţi. Una peste alta, concluzia este că avem un cerber al pieţei libere cam fără dinţi. Dacă speranţele pentru o investigaţie reuşită se bazează mult pe eventualele denunţuri din partea jucătorilor implicaţi, atunci vor apărea destul de rar cazuri (şi amenzi) răsunătoare.