OPINII Creşterea gradului de îndatorare grăbeşte adoptarea euro

La sfârşitul anului 2018 datoria publică era de 35% din PIB. O cifră care stârnea atunci îngrijorări, iar guvernul PSD era criticat de Opoziţie că îndatorează ţara fără rost. La finalul acestui an vom depăşi 50% din PIB, cu şanse bune să bifăm chiar 55%. Nu prea se mai aud critici din aceeaşi zonă a media care semnala în urmă cu trei ani iresponsabilitatea autorităţilor, deşi să faci datorii de 20% din PIB în 3 ani chiar e o performanţă!

Recent, România a ieşit pe piaţa eurobondurilor cu obligaţiuni pe 12 şi 20 de ani, după ce şi în 2020 statul se împrumutase din pieţele externe aproape 9 miliarde euro şi peste 3 miliarde dolari. Faptul poate fi tratat şi în cheie propagandistică - uite, pieţele străine au încredere în România şi Guvernul său oferindu-le bani - dar asta până ce aruncăm un ochi la randamente. România plăteşte 2% peste dobânzile de referinţă la 12 ani şi 2,4% peste dobânzile de referinţă la 20 de ani, ceea ce duce costurile totale la 2,1-2,8% pe an, o adevărată performanţă având în vedere dobânzile mici la care au acces statele în prezent (uneori chiar negative, vezi Germania, de pildă). Or, în condiţiile în care România începe să se apropie tot mai mult de media UE (80% din PIB datorie publică), plata unor dobânzi mult peste medie va face serviciul datoriei nesustenabil destul de repede, mai ales că în România veniturile publice sunt printre cele mai mici din Europa. În curând vom colecta bani la buget doar pentru plata salariilor şi pensiilor şi achitarea datoriilor, ceea ce îngustează extrem de mult perspectivele de dezvoltare pe termen lung.

În mod previzibil, una dintre puţinele modalităţi prin care am putea uşura serviciul datoriei ar fi să intrăm sub umbrela euro, o umbrelă care aduce costuri mai mici de refinanţare având deci şansa să ne rostogolim datoriile la costuri mai reduse (vezi Grecia care are 200% din PIB datorie publică, dar se împrumută mai ieftin ca România). Asta ca să nu pomenim de reducerea miraculoasă a deficitului bugetar şi la creşterea mult peste aşteptări a economiei care să diminueze ponderea datoriilor sau la explozia veniturilor bugetare, ipoteze cam fanteziste având în vedere experienţa ultimilor ani.

Cumva, o ironie a sorţii. În loc să venim în euro pentru perspectivele de dezvoltare, noi ne grăbim mai mult pentru a evita falimentul de stat. Să nu uităm că pierderea independenţei monetare vine şi cu ceva costuri asociate, chiar dacă reducerea costurilor de finanţare va fi scoasă repede la înaintare. În eventualitatea unei crize, ajustările vor fi mult mai dure, nu mai poţi miza pe inflaţie, ci pe tăieri de costuri administrative, cum au experimentat şi grecii la precedentă criză. Dacă tăierile de salarii din sectorul bugetar ni s-au părut dure în 2010, cum ni s-ar fi părut dacă eram în zona euro? Asta ca să nu mai vorbim de inevitabilele rotunjiri de preţuri la abandonarea leului în favoarea euro.

Una peste alta, acum plătim factura conformismului şi lipsei de viziune - ne-am îndatorat cu spor pentru a acoperi un deficit de aproape 10% din PIB în 2020, acceptând să blocăm economia total (că aşa făceau şi alţii!), când numărul de cazuri de coronavirus era de numai câteva sute pe zi, dar am ţinut apoi alegeri pe final de an cu multe mii de cazuri pe zi. Şi, ca să demonstrăm că nu învăţăm nimic din greşeli, acum am introdus restricţii suplimentare doar pentru a copia modelul francez, deşi nici acolo nu funcţionase schema asta. Revenind la soarta leului, deşi a supravieţuit eroic hiperinflaţiei din anii 1996-1998, scăpând de consiliul monetar după modelul bulgăresc, acum se apropie de obştescul sfârşit purtat pe umeri solemn de politicienii care i-au săpat groapa datoriilor.