OPINII De la evacuarea obiectivităţii la predarea bunului simţ în media

În urmă cu câteva zile, ştirea momentului era predarea luptătorilor ucrainieni baricadaţi de săptămâni bune în combinatul Azovstal. După apeluri disperate la marile puteri din zonă, papa de la Roma şi chiar Elon Musk, aceştia au decis în final să depună armele.

Şocantă pentru mine nu a fost atât ştirea în sine, în definitiv când te confrunţi cu lipsa hranei şi împuţinarea muniţiei predarea e mutarea raţională, ci modul în care aceasta a fost reflectată în presă naţională şi internaţională.

Titlurile comunicau fie că a fost vorba de o evacuare acolo, fie că Ucraina a decis încheierea misiunii din Azovstal. Asta în timp ce canalele de Telegram ruseşti vorbeau la unison de o predare necondiţionată. De fapt, cum poţi numi altfel fenomenul după ce apar imagini cu militari care predau armele şi sunt percheziţionaţi?

În primele momente de la aflarea ştirii, a existat o suspectă unitate de abordare prin media naţională şi internaţională, precum în cazul presei de război care primeşte liniile directoare de la şeful cenzurii şi le reflectă corespunzător pentru cititori. Numai că aici nu avem de-a face cu un război declarat, iar lumea liberă occidentală nu e parte directă în conflict.

Aşa că mulţi se întreabă cum se obţine o abordare atât de unitară în lipsa unor directive explicite de la o autoritate exterioară redacţiilor?

Din experienţa mea jurnalistică, pot afirma că nota dominantă, tuşele decisive, pleacă din partea redactorilor-şefi şi rareori sub formă ultimativă.

Cel mai frecvent se merge pe linia "argumentele şefului sunt cele mai puternice".

Ţin minte că în perioada în care lucram la un cotidian naţional, prin 2013-2014, am avut o discuţie cu redactorul-şef (persoană importantă şi acum, ajuns şef la o instituţie media de stat) pe baza abordării mele că economia autohtonă a fost distrusă, iar resursele transferate către investitorii străini care au mituit când era cazul autorităţile naţionale pentru a cumpăra subevaluat afaceri importante. Mi s-a spus că greşeam pentru că vina principală nu e a străinilor care îşi văd interesele, ci a decidenţilor români care ar trebui să apere interesele naţionale, iar ei lăsându-se mituiţi trădează aceste interese. Am mai întâlnit de atunci argumentul ăsta, aşa că mă întreb dacă nu face cumva parte dintr-un punctaj. Ştiu că atunci am replicat că vina principală e a celui care iniţiază actul de corupţie, dând exemplul biblic când cel care ispiteşte e răul absolut, dar argumentele şefului s-au impus. Important e că nu mi se băgase pumnul în gură, ci fusese un schimb de argumente, nu?

Sigur, nu e obligatoriu ca subordonaţii să le accepte, dar în felul ăsta se economisesc timp, nervi şi se salvează o relaţie cu şeful, care ajunge în timp să îşi formeze echipe de fideli pe care îi poartă cu el când migrează de la un organ de presă la altul.

Iar când nu se poate cu argumente, când pur şi simplu acestea ar fi prea forţate pentru a împiedica emiterea unor idei sau informaţii, atunci se pot găsi bariere procedurale. Îmi amintesc că, la acelaşi cotidian, nu am putut publica un articol în care se vorbea (în titlu, conţinutul nu era la fel de contondent) despre lobby-ul pe care ambasada SUA îl face pentru Fondul Proprietatea în România. Articolul nu a plecat pentru că nu exista un punct de vedere al ambasadei şi în aşteptare a şi murit pentru că acesta nici nu a venit vreodată. Deontologia înainte de orice.

Dincolo de relaţia cu şeful pe care cei mai mulţi o vor menajată, există şi relaţia cu alte organisme exterioare-ONG-uri importante, structuri europene şi euroatlantice, comitete şi comiţii. Cultivarea prezenţei unor anumiţi jurnalişti pe la tot soiul de evenimente prin care se învârt acestea, cu avantaje de rigoare, poate asigura începutul unei frumoase prietenii, deşi pentru jurnalist interesul publicului ar trebui să primeze.

Ca să dau un exemplu tot din experienţa mea, am făcut la un moment dat o deplasare într-un grup de jurnalişti la Frankfurt, pentru a discuta cu oficiali BCE în mod neoficial. Deci nu trebuia să scriu ceva, doar să înregistrez puncte de vedere şi să cultiv contacte. Au fost cinc zile de cazare, masă şi ceva bani de buzunar (diurnă de 500 euro din partea Comisiei Europene), după care, pentru mulţi, a scrie ceva negativ despre autorităţile europene ar fi reprezentat un hop cam greu de trecut. Asta pentru că destui colegi nu au privit tratamentul bun de care au avut parte ca pe o facilitate pentru cititorii lor, pentru punctele de vedere oferite acestora, ci au luat-o personal, ca pe un efort de câştigare a bunăvoinţei care poate fi oricând retras, iar mesagerul înlocuit dacă mesajul începe să nu mai corespundă.

Aşa că ne mai mirăm că presa s-a transformat în portavoce a autorităţilor în situaţii excepţionale, când la orizont s-au profilat ameninţări sanitare (vezi unitatea de opinii la televiziunile de ştiri în pandemie) sau geopolitice (toată media românească s-a transformat în presă de război la invazia Ucrainei, precum cu 70 de ani în urmă în campania pentru Stalingrad)?

Adevărul este că sunt doar o mână de oameni care dau tonul marilor publicaţii şi care pot deturna simţul critic al angajaţilor sub diferite pretexte (apărarea interesului naţional, a sănătăţii publice, pieţelor libere etc) şi strategii (focalizarea pe anumite surse şi blocarea altora, echidistantă invocată pentru unele subiecte sensibile şi stilul militant favorizat pentru alte subiecte sensibile în funcţie de interese etc). Iar mâna aceasta de oameni poate fi influenţată în timp prin strategii de tipul băţul (şantaj economic) şi morcovul (avantaje materiale, carieră politică), astfel încât puţini reuşesc să îşi păstreze echidistanţa. Ne mai mirăm atunci că numărul consumatorilor de media scade an după an?