După o serie fără de sfârşit de "ultime avertismente" privind retragerea de la guvernare, încălcate de fiecare dată fără nicio explicaţie plauzibilă, Dan Voiculescu a decis, în cele din urmă, să-şi retragă partidul din coaliţia de guvernământ. Motivele pe care le invocă ţin, pe de o parte, de respingerea de către partenerii de Coaliţie a proiectelor legislative iniţiate de PC, dar, mai ales, de incompatibilitatea ireconciliabilă pe care Voiculescu a ajuns să o resimtă în relaţia cu PD şi cu preşedintele Traian Băsescu. Sigur, argumentele produse de patronul conservatorilor nu sunt nici inedite şi nici nu conţin un plus de credibilitate faţă de declaraţiile anterioare ale acestuia, ca atare încercările asidue ale analiştilor de a identifica totuşi adevărata raţiune a demersului întreprins sunt întru totul de înţeles. În condiţiile în care absenţa oricărui element raţional şi plauzibil împiedică o analiză obiectivă atât a cauzelor, cât şi a urmărilor ce vor decurge cu necesitate din situaţia creată, expunerea exhaustivă a tuturor explicaţiilor teoretic posibile şi oprirea asupra celor cu un coeficient semnificativ de credibilitate poate fi o cale de investigaţie.
Dan Voiculescu a bătut palma cu Traian Băsescu. O cale spre forţarea alegerilor anticipate porneşte de la declanşarea unei crize guvernamentale de proporţii; retragerea PD ca "solist" din Guvern nu ar lăsa nicio îndoială că este vorba de lovitura finală cu care preşedintele vrea să îngroape Guvernul Tăriceanu; defectarea PC din guvern, urmată ulterior şi de retragerea PD ar putea întreţine o anumită îndoială asupra vinei capitale a "partidului prezidenţial". Războiul mediatic dus de o bună bucată de vreme de Voiculescu împotriva lui Băsescu îl fereşte de suspiciuni privind un acord ocult cu acesta, asigurându-i, în schimb, PC revenirea într-o viitoare formulă guvernamentală, sub semnul sfânt al iubirii de ţară, alături de PD şi viitorii noi parteneri.
Dan Voiculescu a bătut palma cu Călin Popescu Tăriceanu. Anticipând sau chiar forţând retragerea PD de la guvernare, PC conferă Executivului statutul de "guvern minoritar", asigurându-i alături de PSD şi de PRM sprijinul parlamentar, într-un regim de troc permanent, pentru finalizarea unui mandat de patru ani.
Dan Voiculescu a bătut palma cu Mircea Geoană şi cu Dinu Patriciu (partea din PNL pe care acesta o controlează) pentru asamblarea unei noi coaliţii, pe care să o opună de pe băncile opoziţiei, dar şi în viitoarele alegeri parlamentare, construcţie pe centru- dreapta care se prefigurează având ca piloni centrali "platformiştii", PD etc.
Dan Voiculescu resimte în modul cel mai acut iminenţa pericolului de neevitat ce decurge (aproape) implacabil din anchetele în curs de desfăşurare privind marile privatizări din sistemul energetic, în care şi asupra lui şi a lui Codruţ Sereş planează grave suspiciuni. Iese astăzi de la guvernare, încercând forţarea unor negocieri în care, pentru o aiuritoare revenire mâine în coaliţia de guvernământ, să obţină promisiunea unui "tratament special".
Dan Voiculescu suportă cu tot mai mare dificultate vicisitudinile vârstei pe care o are şi a luat o decizie într-un moment în care tocmai traversa o omenească, dar quasi-sinucigaşă politic criză de grandoare.
Lista "ipotezelor de lucru" poate fi continuată fără dificultate. Niciuna nu este pe deplin credibilă şi niciuna nu poate fi respinsă cu vehemenţă. Dar toate, mai puţin ultima, îl au ca subiect pe un om despre care s-a spus şi se poate spune orice. De doi ani de zile, de când i s-a aplicat pe frunte eticheta "soluţia imorală", nu a reuşit un gest, un demers politic care să infirme renumele nefast de care se bucură. Prin decizia de azi, caracterele literelor cu care este scris acest diagnostic au devenit şi mai pregnante.
Sigur, argumentele produse de patronul conservatorilor nu sunt nici inedite şi nici nu conţin un plus de credibilitate faţă de declaraţiile anterioare ale acestuia, ca atare încercările asidue ale analiştilor de a identifica totuşi adevărata raţiune a demersului întreprins sunt întru totul de înţeles. În condiţiile în care absenţa oricărui element raţional şi plauzibil împiedică o analiză obiectivă atât a cauzelor, cât şi a urmărilor ce vor decurge cu necesitate din situaţia creată, expunerea exhaustivă a tuturor explicaţiilor teoretic posibile şi oprirea asupra celor cu un coeficient semnificativ de credibilitate poate fi o cale de investigaţie.