OPINII Mărire şi decădere în cazul "Cocor"

Ce a fost magazinul Cocor înainte de 1989 mai ştiu bucureştenii care erau atunci adulţi sau copii din cartier. După revoluţie, sau ce a fost atunci, pe vremea guvernului Petre Roman, magazinul a fost luat în locaţie de gestiune se către un cetăţean german plecat din România, dar toţi cei care treceau prin faţa clădirii spuneau că este al lui Petre Roman. Oricâte argumente ai fi adus, nu le puteau schimba părerea. Respectivul, Mihai nu ştiu cum, a plecat de îndată ce i s-a părut că afacerea nu mai rentează. Când întreprinderile socialiste de stat s-au transformat în societăţi comerciale, fostele întreprinderi comerciale s-au spart în bucăţi după criterii absolut obscure şi aşa a apărut SC Cocor SA.

Pe lângă magazinul binecunoscut, s-au mai lipit şi alte spaţii de pe la parterul unor blocuri, fie terminate, fie nu. Adică cele care sunt scoase acum la mezat, în încercarea disperată de a scăpa de faliment. Ca şi toate celelalte foste magazine de stat, care nu au mai putut să-şi desfăşoare o activitate cât de cât profitabilă, măcar la limita de supravieţuire, în primul rând, după părerea mea, pentru că nu erau suficient capitalizate cu lichidităţi pentru a se putea aproviziona, Cocor a devenit o firmă de închiriat spaţii comerciale, celor care aveau nevoie şi aveau şi bani pentru a desfăşura operaţii comerciale de orice fel. Aşa au apărut în spaţii ale Cocor, inclusiv Banca Religiilor, care a putut plăti o chirie corespunzătoare, pentru a putea funcţiona în buricul târgului. Chiar dacă aceasta a falimentat, creşterea din ce în ce mai mare a nevoii de spaţii mai ales în zona centrală a crescut interesul pentru firma Cocor, după ce aceasta a fost inclusă în PPM (programul de privatizare în masă) şi cupoanele de 39 sau 40 acţiuni s-au putut tranzacţiona pe Rasdaq. După ce cuponarii s-au terminat, iar FPS (Fondul Proprietăţii de Stat) a vândut şi pachetul de 40% pe care îl mai deţinea, a început adevăratul război. Astfel s-a ajuns în perioada de glorie ca o acţiune COCR, cu valoarea de 25.000 lei, devenită 2,5 RON, să se tranzacţioneze la incredibile valori în jur de 3 milioane lei vechi sau 300 lei noi. Şi poziţia de administrator, sau director executiv era o mare afacere, căci aceştia erau cei care stabileau chiriile, deci veniturile, dar şi cheltuielile. Or în România se ştie ce înseamnă asta.

Atunci când trebuia să meargă cel mai bine afacerea, în 2009, s-a contractat un credit de la BCR de 19 milioane euro, pentru a face lucrări de renovare de 24 milioane euro. Greşeală fatală din două motive. Atunci când se puteau încasa cele mai mari chirii, acestea au încetat în cea mai mare măsură. A doua greşeală capitală este aceea că în 2009 , preţul lucrărilor de construcţii erau majorate în mod artificial cu pes-te 100%, chiar dacă decontul era cins-tit, adică se plăteau strict numai lucrări executate, măsurate la sânge şi încadrate corect. Ori numai de corectitudine nu se poate vorbi aici. Cu 24 milioane euro, un manager corect şi cinstit, putea renova la cel mai înalt nivel magazinul Cocor, dar mai putea face încă unul alături, cumpărând pentru aceasta clădirile părăginite din jur şi demolându-le ca să facă loc.

Acum se ştie ce este. Banca a cerut rambursarea creditelor. Aceasta nu se poate întrucât la preţurile cerute nu sunt amatori. Acţionarii au scos la vânzare toate activele pentru 50 milioane euro, acceptând la negocierea cu amatorii chiar o reducere de 50%. Adică să se vândă tot pe 25 milioane. Dacă nu se va putea, acţionarii vor trebui să aprobe reducerea preţului chiar şi sub acest 50%. Uitându-mă pe preţurile aprobate ca pornire, garantez că acestea nu se pot obţine. S-ar putea deci să se obţină numai 19 milioane euro, atât cât este datoria către BCR, sau nici atât. BCR ar pierde ceva, iar acţionarii totul. Cine sunt aceştia? S-o luăm cu ce e sigur. SIF Muntenia a moştenit Cocor-ul de la fostul FPP Muntenia. După câte ştiu, a avut chiar mai mult de 10%, ceea ce înseamnă că a vândut ceva în trecut făcând chiar un profit mai mare decât ce mai valorează în bilanţ ca valoare de cost acţiunile rămase. Marea mea întrebare este de ce nu a vândut tot pachetul atunci când se putea. SIF3 Transilvania cu cei 10,24% din acţiuni va suferi o pierdere netă, căci toate acţiunile sale sunt luate de pe piaţă şi mă îngrozesc să mă gândesc la ce preţ s-au luat. Broadhurst, care mai are 13,32%, sunt convins că şi-a scos demult banii. Cele mai multe acţiuni le-a cumpărat în epoca de glorie a existenţei cuponarilor şi mă îndoiesc de faptul că nu au fost atât de deştepţi să nu-şi fi scos de câteva zeci de ori banii investiţi. Cât despre ceilalţi, depinde cum şi când au devenit acţionari şi la ce preţ. Oricum nu aş vrea să fiu în pielea niciunuia dintre acţionari. Nici măcar în pielea celor care au avut de câştigat în trecut. Căci, aşa cum stă acum treaba, afacerea nu mai poate produce atât cât să se poată acoperi datoria. Aceasta creşte zi de zi din cauza dobânzilor şi mai mult ca sigur a penalităţilor. Acţiunile practic nu se tranzacţionează. Cele două acţiuni tranzacţionate pe zi câteodată sunt mai mult ca sigur fictive.

După ce hotărârile AGA au fost făcute cunoscute, nu cred că cineva ,,mai pune botul'', cum se spune în popor. Obligaţiunile de 3 milioane euro sunt o frecţie la piciorul de lemn pentru societate şi o pierdere sigură pentru eventualii cumpărători. Un amic sugera că SIF 3 şi SIF 4 ar trebui să pună mână de la mână şi să cumpere toate activele. De putut, ar putea. Întrebarea este ce ar face cu ele? De ce să se bage într-o nouă aventură? Poate se bagă Broadhurst, care măcar are o bună experienţă în materie de administrare spaţii. Dar asta nu înseamnă absolut nimic pentru ceilalţi acţionari. Şi aşa se va încheia un ciclu istoric pentru Cocor, cum s-a încheiat pentru multe altele.