OPINII Păstorii

Într-un timp în care vocaţia noastră organică pentru derizoriu, pentru frivolitate, pentru prost-gust, pentru kitch se insinuează zi de zi în mai toate ipostazele vieţii cotidiene, mi se pare într-un fel de înţeles ca un gest de o dimensiune cu totul ieşită din comun, în sensul cel mai nobil al cuvântului, să treacă aproape neobservat. Judecata ne este veşnic ţinta predilectă a unei perpetue invazii de viruşi de o toxicitate morbidă; privirea noastră este constant bombardată cu brutalitate de imagini de care ne este din ce în ce mai greu să ne ferim; sufletele noastre sunt tot mai sărace şi mai incapabile să vibreze la întâlnirea cu inefabilul. Şi totuşi, chiar în condiţiile în care cu o seninătate de neiertat ne abandonăm bolii (nu mă opresc nici măcar o clipă asupra stării materiale şi nu invoc decât existenţa noastră spirituală), îmi imaginam că un demers de însemnătatea excepţională a Apelului semnat de Mitropolitul Bartolomeu al Clujului, Arhiepiscopul Andrei al Alba Iuliei, Episcopii Sofroniu al Oradei şi Justinian al Maramureşului, Episcopii vicari Irineu, Vasile, Petroniu şi Iustin, va avea forţa să ne smulgă din apatia noastră şi să declanşeze emoţia naturală pe care o încerci în faţa unui eveniment care, cu toată fiinţa ta, simţi instantaneu că-ţi poate marca viaţa.

Apelul înalţilor prelaţi, "făcut în numele celor peste patru milioane de cetăţeni pe care-i păstorim, preoţi şi mireni" se produce pe fondul crizei politice fără precedent în care România a intrat de câteva luni şi, după o sumară dar aplicată analiză a cauzelor care au declanşat-o, se adresează Curţii Constituţionale "... cu îndemnul de a-şi asuma, ferm şi fără echivoc, competenţa supremă de a identifica pârghiile constituţionale care să facă posibilă soluţionarea morală a actualei crize politice". Nu există urmă de partizanat în rândurile atent chibzuite şi sub nicio formă nu se poate vorbi de vreo palidă intenţie de a interveni în dezbaterile înaltului for legislativ. În schimb, de la un capăt la altul al Apelului, din fiecare cuvânt aşternut pe hârtie răzbate preocuparea pentru felul în care sunt respectate principiile democratice ale statului de drept, grija responsabilă pentru soarta de azi şi de mâine a ţării.

Un demers de o asemenea însemnătate, primul gest major prin care Biserica se implică clar şi fără echivoc în viaţa noastră laică în ultimii şaptesprezece ani (de neimaginat în anii de teroare ai regimului comunist), ar fi trebuit să declanşeze o amplă dezbatere publică, deschisă în egală măsură oamenilor politici şi cetăţenilor. Pentru că, pe de o parte, prin insolitul lui dă un grăitor semnal asupra gravităţii răului cu care ne confruntăm, pe de altă parte pentru că oferă o pildă fără precedent a felului în care Biserica îşi poate înţelege şi onora misiunea. Nu a făcut-o. Cei care au înţeles semnificaţia reală a Apelului şi amplitudinea morală a gestului întreprins de înalţii prelaţi s-au simţit satisfăcuţi să-l păstreze în singurătatea sufletelor lor. Ceilalţi, cei care au văzut în îngrijorarea dezinteresată exprimată de slujitorii lui Dumnezeu o dojană pentru faptele lor, s-au grăbit să-i hulească, să le răstălmăcească intenţiile şi chiar să arunce cu noroi în Mitropolitul Bartolomeu, una dintre cele mai ilustre personalităţi ale spiritualităţii româneşti, cel ce pare a fi iniţiatorul luării de poziţie. "Vedeţi-vă voi de treburile voastre celeste şi lăsaţi-ne pe noi în pace, să le rânduim aşa cum vrem pe cele pământeşti", scrie pe scutul în spatele căruia s-au adunat toţi aceşti oameni. În mărginirea sau în reaua lor credinţă, ei ridică un zid de netrecut între credinţă şi pământesc, şi reduc rolul trimisului Domnului la funcţia lui decorativă, de oficiant la sărbătorile, la bucuriile şi durerile de care avem parte de-a lungul vieţii. Asta să fie cu adevărat menirea în mijlocul nostru a sacerdoţilor? La atât să se reducă rolul lor? Nu pot să subscriu sub niciun chip la o asemenea tratare a unor lucruri ce-au fost şi vor rămâne veşnic esenţiale în existenţa noastră pe pământ.

Pentru că, mai presus de toate, omul a resimţit dintotdeauna nevoia Păstorului. Să-i lumineze calea spre Dumnezeu, spre credinţă şi mântuire, dar şi să-l conducă pe drumul cel drept în viaţa de zi cu zi, cu atât mai mult în vremurile tulburi în care atât de lesne te poţi rătăci. Păstorul în fruntea turmei sale, înfruntând toate vicisitudinile, dar neabjurând nicio clipă, este cea mai înălţătoare ipostază la care poate aspira cel ce şi-a închinat viaţa slujirii lui Dumnezeu, în orice cult ar oficia el. Asta a făcut Bartolomeu şi ceilalţi înalţi prelaţi: au păstorit! Pentru asta nu putem decât să căutăm cuvintele cele mai calde de mulţumire şi să-i asigurăm de adânca şi respectuoasa noastră recunoştinţă.