OPINII Politica proastă - o fi ea amuzantă, dar e profund dăunătoare economiei (I)

• De ce e bine să ai legi aplicabile şi efecte previzibile ale lor

• Cum influenţează fiecare ramură, direct şi indirect, pe termen scurt, mediu şi lung, erorile de proiectare ale Sistemului

Politica ar trebui să fie blocul de comandă al societăţii. La vârful piramidei, un arbitru înţelept ar fi cel care să medieze diferenţele de opinie ale unui restrâns grup de strategi, la rândul lor aflaţi la şefia unui colectiv de experţi care să traseze sarcini ierarhic, în jos, unor executanţi disciplinaţi.

Politica e o treabă de viziune. Aplicarea ei este una de rigoare. Măsurile bune aplicate riguros vor face bine. Măsurile proaste aplicate bine vor face rău.

Prosperitatea, ţelul banal şi oarecum lipsit de anvergură spirituală al majorităţii oamenilor, e dată de puterea economiei. Această putere e generată de abilitatea politicului de a armoniza eforturile şi selecţia antreprenorilor, delimitarea sectoarelor, interesele locale, zonale, naţionale, continentale, mondiale.

Orice măsură politică reverberează direct sau indirect în economie iar aceasta va amplifica şi traduce în concret ideea generală.

Societatea europeană modernă e rezultatul gândirii politice adaptate la realitatea socială, la specificul etnic şi la religia grupurilor care o alcătuiesc.

De exemplu, un model de succes, Olanda, o ţară fără resurse şi fără dimensiunea unei puteri militare sau a unui operator major de forţă de muncă, a construit bunăstare şi civilizaţie pe o moderaţie şi o neobosită capacitate de a lucra, determinate de religia protes­tantă, pe o unitate de limbă, rasă şi interes, fără a respinge interferenţele culturale, fără a clădi liberalism pe lipsa­ de fermitate a Statului, fără a nega valori străine şi fără a manifesta imprudenţă, chiar în vremurile cele mai faste.

Într-o ţară ca aceasta, politicul va fi preocupat de conservarea unei linii pragmatice şi va fi evaluat mai mult tehnic şi mai puţin afectiv.

Nu e singura soluţie de succes. Pe alte meleaguri s-a optat pentru altcumva.

În lumea arabă şi mediu-orientală, dominată de politica afectivă, economia s-a protejat detaşându-se de culoarea sau doctrina forţei conducătoare.

Politica nu a creat legi constructive, ci legi nevătămătoare. Producţia sau comerţul au fost protejate de Stat prin neamestecul său în daraverile particulare.

Unde nu au fost resurse naturale, s-a apelat la resursa umană, căreia i s-a garantat o oarecare autonomie.

Siria baathistă, de exemplu, a dezvoltat o economie rentabilă, într-o ţară săracă, prin fiscalitatea laxă, prin subvenţionarea energiei şi serviciilor publice de către Stat, exploatator al unor monopoluri, printr-o libertate comercială deplină. S-a generat un profit individual care a alimentat un consum eficient, un tranzit profitabil şi o perfectă ocupare a forţei de muncă.

În Liban, chiar în plin război civil, economia a duduit la cote maxime. Bombele cădeau, miliţiile sunite, şiite, druze, ismailite, creştine, armata siriană, trupele israeliene îşi vedeau de păruială, negustoria se procopsea printre tiruri de mitralieră şi gropi de obuze, vapoarele intrau şi ieşeau nestingherite din radă, banii se mişcau în circuitul lor sănătos, antebelic. La Beirut, nicio bombă, niciun proiectil, nicio schijă n-au căzut în Rue des Banques, niciun finanţist n-a fost asasinat, nicio bancnotă mototolită. Nimeni n-a tras în fabrici sau în navele comerciale.

Degeaba căinăm Turcia, degeaba presa occidentală titrează apocaliptic analize, oricâte năzbâtii ar face Erdogan, în orice abisuri s-ar duce lira, turcii vor produce pentru branduri străine sau sub marcă proprie, marfa va tranzita masiv teritoriul, staţiunile vor fi pline de turişti.

În Orientul apropiat, politica n-are decât să fie afectivă, oamenii se pot ciomăgi cât vor şi pot muri pentru o idee, măcar vor muri cu burta plină şi cu bani în buzunar.

În Occident, politica umple sau goleşte burta şi buzunarul, deci afectivitatea e un lux ce trebuie asumat economic. Riscurile democraţiei.

România nu e nici Occident, nici Orient... sau e şi una şi alta.

Noi votăm încăpăţânat, sau voluntar amăgit, şi după aia ne văităm.

În România contemporană, iniţiativele politice sunt de două feluri: măsuri proaste care se vor a părea bune, spre hipnotizarea alegătorului căruia i s-a hrănit iluzia discernământului, şi diversiuni sau aiureli.

Spre exemplu: creşterea generală, abruptă, a pensiilor şi salariilor e o măsură proastă.

Incendiul de la Colectiv sau discuţia dacă răspunderea pentru violenţa jandarmilor la recentele evenimente aparţine Prefectului sau Ministrului de Interne sunt diversiuni.

Povestea lui Dragnea că Soros a vrut să-l asasineze e o aiureală.

Din păcate, la noi, măsurile proaste, diversiunile şi aiurelile afectează deopotrivă eco­nomia.

Desigur, măsurile proaste sunt cele mai eficace instrumente dacă vrei să se aleagă praful într-un mod cât mai operativ. Dar, diversiunile pot genera efecte la fel de distructive. Nici aiurelile nu-s de ici, de colo, şi ele pot manifesta un aport considerabil în calea spre ruină.

Mai proaste decât măsurile proaste sunt măsurile bune în principiu. Mult mai distructive.

O imbecilitate crasă e oarecum asumată. E atât de evident, când ai o iniţiativă meschină şi idioată, că va avea efecte crunte, că te apuci din start să faci câte ceva pentru a disimula sau diminua numitele efecte.

O măsură bună, după capul prost al celui care o iniţiază, dacă e numai aparent bună, dacă bunătatea ei e un sofism abil construit, dacă e o chestie chiar faină, dar în context sau în corelaţie cu alţi factori e nocivă, efectele nu vor fi doar nefaste, ci şi surprinzătoare. Pentru autor, iar uneori chiar şi pentru ceilalţi.

Adică...

Când Guvernul anunţă măriri de pensii şi creşteri salariale e clar: se iscă inflaţie, vin scumpiri, se pompează într-un consum imprudent, puterea de cumpărare se va diminua treptat, se vor crea blocaje, se iau bani de la inves­tiţii doar pentru un beneficiu electoral imediat etc. Asta o poate înţelege oricine, chiar şi Dăncilă. Bine, poate nu chiar Dăncilă, nici Tăriceanu, nici pros­tul satului, dar Vâlcov, Varujan, poate şi Olguţa, chiar şi mediocrii clasei de la şcoala ajutătoare - în mod cert. E un rău asumat. Poate doar pe jumătate, poate numai într-o fracţie mai mică, dar lumea e oarecum conştientă de repercusiuni. Eroarea rezidă doar în analiza cost-beneficii sau nici măcar, e calea fără încotro

• Comerţul urban, această necunoscută, misterul pe care mintea nu-l pătrunde

Dacă privim roată în jur, cu sau fără bunăvoinţă, vom remarca, alături de eterne şi resemnate pricini de dezamăgire, o serie de împliniri măreţe ale ultimilor ani. Administraţia prezentă şi cea recent trecută au făcut multe lucruri care arată promiţător.

Am umplut Capitala şi marile oraşe de mall-uri şi complexe comerciale.

În Bucureşti, bunăoară, s-au ridicat vreo zece mall-uri, unele mai monumentale ca altele, şi au apărut puzderie de citadele profilate ale comerţului cu ridicata.

Nu e rău. Negoţ lucios, mai ieftin ca odinioară, cu mărfuri de oarecare calitate.

Economia românească e aproape exclusiv bazată pe consum.

Principalii consumatori sunt salariaţii, bugetarii şi angajaţii corporaţiilor. Anvergura lor economică e dată de leafă. Lefurile sunt bunicele. Salariul minim a crescut, cel mediu aşijderea, în clădirile de birouri, pe platformele comerciale şi în sectorul de Stat sunt venituri nete lunare cuprinse între 3000 şi 15000 de lei, în metropolă.

Dacă România a fost cam două decenii o ţară fără clasă mijlocie, cu relativ mulţi bogaţi şi nenumăraţi săraci, încadrând un număr nesemnificativ de mijlocaşi, acum superchiaburii au cam dispărut, iar burjuii moderaţi au căpătat o semnificativă pondere. Asta nu a redus însă serios masa săracilor.

Pentru comerţul urban nu e rău. Mijlociii sunt categoric mai mulţi decât vechii bogătaşi şi cumpără în cantităţi sensibil mai mari.

Lucrurile foarte scumpe au cam dis­părut din magazinele bucureştene.

Dacă pe la jumătatea anilor 2000 mall-urile puţine vindeau jachete Oakwood, Marlboro Classics sau Feraud, blugi Levi's, Wrangler sau Rifle, cămăşi de sindrofie de sute de dolari, brichete Dupont şi ceasuri exorbitante, în cantităţi suspect de mari pentru o capitală ca a noastră, acum multele mall-uri adăpostesc prăvălii care vând C&A, Bershka, Pull and Bear, Stradivarius, costume de sindrofie care preţuiesc cât o cravată de lux orbitor. Şi multă mâncare, brizbrizuri, gadget-uri.

La mall se merge la cumpărături cu 500 de lei azi, unde ieri se mergea cu 10000.

Cumpărăturile mici de la super şi hypermarket s-au înmulţit. Aproape că au dispărut pieţele, buticurile, magazinele de cartier.

E bine. Bucureştiul a căpătat un aspect oarecum civilizat!

Dar...

Mall-urile au distrus comerţul stradal. Principalele artere ale Capitalei sunt în ruină, pe Magheru, Kogălniceanu, Calea Victoriei etc., au căzut chiriile, spaţiile sunt imposibil de închiriat. Oraşul arată ca după bombardament.

La mall, metrul pătrat închiriat se scumpeşte, în medie, şi se dă bine. Ca negus­tor en detail ai de ales: sau rămâi la stradă, cu chirie rezonabilă, şi crăpi, nu vinzi nimic, sau accepţi să plăteşti o avere într-un mall, vinzi mult, îţi asumi că nu poţi scumpi pe măsura chiriei, trăieşti şi nu prea faci profit.

Nici Statul nu se prea bazează pe profiturile IMM-urilor, vezi normele fiscale...

Comerţul românesc, cel de dinafara lanţurilor străine, va cădea şi nu se va mai ridica niciodată.

Mall-urile, concurând pe o piaţă supraevaluată, vor începe să capoteze. Acum sunt zece în Bucureşti. Anul acesta e primul în care nu s-a mai inaugurat niciunul. Anul viitor vor fi probabil tot zece. Peste doi ani - opt sau nouă, şi tot aşa.

Să inaugurezi, să creşti, să lansezi - e simplu.

Să descreşti, să reduci, să închizi - e mult mai greu. Şi mai nociv pentru toa­tă lumea. Nici legislaţia, nici mentalitatea românească nu ştiu să aplice eficace acel "cut the losses" anglo-saxon.

Orice scădere a puterii de cumpărare, orice diminuare de venituri din viitorul apropiat, ambele foarte probabile, vor lovi în consum, pe o piaţă fragilă.

În economie, dacă nu e creştere, precis e recesiune!

Mall-ul în sine e ok atât timp cât are chiriaşi.

Acelaşi lucru e valabil pentru piaţa clădirilor de birouri, Fata Morgana ultimelor vremi. Toţi se cred papalekaşi, toţi rotesc chiriaşii între ei, se îndatorea­ză, se îmbată cu apă rece.

Boom-ul imobiliar e promisiunea cea mai credibilă a unui câştig sigur şi lesnicios. Dacă e şi cât e...

Atragerea de investiţii şi creditarea bagă bani în ziduri.

Ce se va întâmpla când între acele ziduri nu vor ma fi suficienţi muşterii?

Dezvoltarea rapidă, sistematică, frumoasă e bună, binevenită edilitar, estetic, fiscal.

Fonduri străine, considerând piaţa noastră emergentă, au venit aici să se înmulţească. S-au înmulţit. Acum nu se mai. Ce strânge Broadhurst acum din spaţiile abandonate ale Romartei, cu lacăte pe uşă?

Ce randament va oferi Globalworth unor fonduri de pensii private?

Un randament cum a dat Digi Pilonului 2?

O cădere a pieţei cu consecinţe în străinătate va terfeli din nou imaginea destul de ponosită, după atâta cosmetică, a solidităţii investiţiilor în România.

Va fi ca atunci când se va adeveri că nu e un grăunte de aur la Roşia Montană şi că Gabriel Ressources a vrut să facă şi a făcut bani doar din listare, din speculaţii şi din manevre avocăţeşti.