OPINII Riscul verticalităţii

Avînd în faţă teancul de ziare din presa europeană care consemnează semnarea tratatului de aderare a României la UE, îţi vine greu să conteşti opinia cvasigenerală că "nici o ţară nu a fost întîmpinată ca România, cu un asemenea duş glacial la intrarea în familia europeană". Sigur, nu se pot uita frecventele semnale de alarmă pe care Uniunea le-a transmis pe parcursul anilor spre Bucureşti, cum nu ar fi corect nici să încercăm vreo clipă să minimalizăm importanţa capitolelor la care am fost constant depunctaţi. Şi totuşi, întrebarea dacă "dracu' e chiar atît de negru" mi se pare că merită pusă, nu pentru că am fi seduşi de tentaţia să cădem din nou în păcatul de a ne considera eternele victime ale unor arbitraje părtinitoa-re, ci doar pentru a încerca să punem în bună ordine toate "criteriile" după care sîntem judecaţi.

Nu cred că există lider sau instanţă a Uniunii Europene care şi-au imaginat măcar şi un singur minut că România, ca şi Bulgaria, ca şi cele mai multe ţări din rîndul celor care aşteaptă cuminţi afară, în faţa uşii Uniunii, vor fi în stare să devină peste noapte cu adevărat performante şi competitive, din punct de vedere economic. Dacă ne amintim, un singur exemplu, cu cîtă caznă şi cu cîte compromisuri am obţinut pînă şi certificatul de "economie de piaţă funcţională" o să ne trezim dintr-o dată în faţa adevărului că, dincolo de avertis-mente şi ultimatumuri, ce obţine nota de trecere, în cele din urmă, nu este chiar faptul împlinit, ci, mai ales, opţiunea, tendinţa, "trendul" pe care îl poţi mima cu mai multă sau mai puţină graţie. Sigur, nu se uită nici o clipă să ţi se atragă atenţia că "promovările" nu sînt ireversibile şi că, dacă nu duci lucrurile pînă la capăt, o clauză sau alta de salvgardare va interveni decisiv pentru a te elimina din joc. Dar, una peste alta, aici cu un efort, acolo cu un brînci, de multe ori cu o promisiune, lucrurile au fost aduse la un nivel de plauzibil şi, cu o anticipată bunăvoinţă din partea Uniunii, România a ajuns să fie invitată să-şi pună semnătura pe mult visatele documente prenupţiale. Nici nu s-au strîns bine hîrtiile în mape şi o lume întreagă a început să urle împotriva unei extinderi care, peste noapte şi mai ales din cauza României, li se releva a fi "ires-ponsabilă". S-a descoperit un fals în rapoartele care dădeau socoteală de mersul reformelor? S-a dezis Puterea politică de la Bucureşti de angajamentele asumate? Nici vorbă de aşa ceva. Ce s-a întîmplat cu adevărat grav este că poziţia de pe care discută acum România nu mai are nimic din semi-vasalitatea practicată în ultimii patru ani şi care era atît de mult pe placul celor care se recomandau ca marii noştri "susţinători". E un adevăr care trebuie rostit răspicat şi memorat cu atenţie şi care, cel puţin pînă acum, este performanţa cu adevărat notabilă de care se leagă numele preşedintelui Băsescu.

Sigur, nu putem să spunem că sîntem în faţa unor surprize. Nici din partea "prietenilor": să ne amintim fie de replica de-a dreptul vexatoare cu care Jacques Chirac şi-a permis, în 2003, să amendeze "îndrăzneala" României de a se poziţiona conform propriilor interese în chestiunea CPI, fie de îndoielile pe care, în 2005, Michel Barnier, ministrul de externe francez, a ajuns să le aibă referitor la "reflexele europene" ale preşedintelui Băsescu - şi nici din partea celui care, încă din timpul campaniei electorale, nu se sfia să denunţe "tainurile" la care s-au îndulcit unii dintre "protectorii" noştri şi anunţa axa Washington-Londra-Bucureşti ca fiind noul aliniament de pe care va conduce politica externă a României. Fapt este că, fără să se lase nici o clipă impresionat de indispoziţia care i se atrage tot mai insistent atenţia că o produce, Traian Basescu îşi asumă neclintit riscurile verticalităţii. O asemenea opţiune, într-o lume în care orice stat este prins, cu voia sau fără voia lui, într-o plasă de interdependenţe, dă drumului pe care s-a lansat preşedintele ceva din stabilitatea mersului pe sîrmă. Unei ţări care cară după ea toate tarele care marchează azi România, unele din motive strict subiective, dar şi multe altele cu rădăcini adînci într-o Istorie configurată contra noastră, nu i se recunoaşte cu mare plăcere dreptul de a-şi apăra interesele în picioare. O parte ocultă a Europei politice descoperă cu surprindere că "proasta satului", de pînă acum, nu mai pare dispusă să-şi lărgească necondiţionat piaţa de desfacere pentru "darurile" UE. Preferinţa diplomaţiei franceze pentru vechea guvernare de la Bucureşti, făcută publică de Le Monde, devine uşor descifrabilă dacă aruncăm şi o singură privire asupra bilanţului România-Franţa. (Evident, Franţa nu este decît un studiu de caz.)

În atari condiţii, predispoziţia unora de a trata 1 ianuarie 2007, "Ziua Finală", ca o dată care nu mai înseamnă altceva decît o formalitate ce se va îndeplini de la sine, înseamnă a ne expune unei rejectări (citeşte: "execuţii") chiar în ultima clipă. Este astăzi datoria întregii clase politice de a susţine cu maximă implicare şi bună credinţă eforturile pentru parcurgerea paşilor angajaţi, în vederea încheierii tratatelor de aderare la UE.

O clasă politică în care Puterea va trebui să-şi probeze responsabilitatea, iar Opoziţia spiritul cu adevărat constructiv.