OPINII Truisme

Sigur că, pe fond, Călin Popes­cu Tăriceanu nu poate fi decât cel pe care cei mai mulţi dintre comentatorii şi analiştii politici l-au identificat la începutul mandatului de premier şi l-au gratulat cu o serie de epitete, dintre care "Slăbiceanu", "Moliceanu" sau "Răzgândiceanu" sunt printre cele mai cuviincioase. Dar a nu observa că, de o vreme, personajul care evoluează acum sub acelaşi nume oferă o imagine cu totul nouă, pe cât de inedită pe atât de surprinzătoare, înseamnă a proba o miopie dintre cele mai puţin productive. Nu ştiu şi nici nu cred că până la urmă are vreo importanţă dacă produsul lansat acum pe piaţă este rezultatul vrăjilor unui Arthur Finkelstein, despre care se spune că este capabil să transforme orice în bici, sau a presiunii exercitate clipă de clipă de echipa Antonescu, Orban & comp. Fapt este că ţinuta primului ministru a câştigat în verticalitate, pieptul este mai bombat, gesturile sunt mult mai tranşante, tonul exprimă o bărbăţie pe care poţi să o crezi chiar autentică, iar, cel mai important, acţiunile pe care şi le asumă şi în care se lansează au o notă de cutezanţă pe care până acum nu a mai exprimat-o public niciodată. Episodul consumat la Palatul Victoria, când primul ministru a stat o oră întreagă alături de preşedintele ţării fără să deschidă o singură dată gura: probă că ceea ce se întâmpla acolo nu era şedinţa extraordinară a Executivului ci o banală tacla între Băsescu şi membrii guvernului, adevărata şedinţă de Guvern urmând să înceapă în clipa următoare ieşirii preşedintelui din sală, este absolut antologic şi nu şi-ar mai fi putut găsi locul decât într-un film semnat de inegalabilul Chaplin. Dacă Tăriceanu merge până la capăt şi elimină din guvern miniştrii PD rămânând în fruntea unui guvern liberal, cu eventuale urme de UDMR, performanţa pare remarcabilă şi conferă PNL şansa istorică să dovedească lumii întregi de ce este în stare. Singura întrebare al cărui răspuns rămâne însă în aer ţine de posibilitatea reală, de gradul de libertate de care se va bucura viitorul guvern Tăriceanu în a-şi materializa proiectele. Validarea şi, ulterior, funcţionarea zi de zi a Executivului va fi condiţionată de susţinerea de care se va bucura în Parlament. Relaţiile premierului cu domnii Geoană, Vadim Tudor şi Voiculescu sunt dintre cele mai calde şi funcţionează de minune, vezi similitudinea voturilor exprimate în Parlament în chestiuni de maximă importanţă: suspendarea preşedintelui, moţiunea anti-Macovei, ANI, etc., etc, şi sprijinul promis de aceştia pentru un guvern minoritar este repetat cu o insistenţă în faţa căreia e greu să rămâi indiferent. În plus, PSD-PRM-PC sunt tocmai aliaţii de care PNL are nevoie ca să scape odată de Traian Băsescu, primul vinovat de ajungerea lor la guvernare. Sigur, în toată această seducătoare construcţie, domnul Tăriceanu, şi toţi cei care îl conseiază cu atâta inspiraţie, ar mai trebui, eventual, să ia în calcul un element de care unii susţin că e bine totuşi să ţii cont: electoratul. Oamenii. Cei la care apelezi, din patru în patru ani sau ori de câte ori socotelile tale îţi spun că este momentul să organizezi nişte alegeri, şi pe care încerci să-i convingi că nu au ceva mai bun de făcut decât să vină încolonaţi la urne şi să te voteze. Aici s-ar putea să se ivească o dificultate. S-ar putea ca numărul celor deja imbecilizaţi de o media care, în bună-parte, ar trebui să funcţioneze cu felinare roşii atârnate la ferestre, să fie mult mai mic decât cel scontat şi oamenii să te amendeze în modul cel mai sever. Şi s-ar mai putea întâmpla ca tot ce se clădeşte sub ochii noştri cu atâta trudă şi cu atâtea speranţe să fie măturat, la primele alegeri, ca un castel de nisip ridicat pe malul mării şi singurul partid istoric care mai fiinţează pe scena politică românească să ia drumul ireversibil al uitării. E un risc cu o cotă reală de probabilitate pe care, cu siguranţă, domnul Călin Popescu Tăriceanu trebuie să-l ia în calcul şi să şi-l asume.

O discuţie despre paşii pe care urmează să-i facă premierul Tăriceanu este incompletă dacă se face abstracţie de rolul pe care e dispus să-l joace în continuare PD. Despre ieşirea democraţilor de la guvernare s-a scris şi s-a vorbit mult şi bine pe parcursul ultimilor ani. Era gestul aşteptat, mai mult sau mai puţin firesc, cu care "partidul lui Băsescu" ar fi urmat să amendeze ostilitatea declarată şi tot mai agresivă a partenerilor de Alianţă. Nu ar fi fost vorba de un gest de excesivă loialitate, de umilă supuşenie faţă de "şefu" de la Cotroceni", ci doar de amendarea normală şi responsabilă a refuzului liberalilor de-a mai susţine împreună, în continuare, un acelaşi program politic. Din motive care nu au putut fi niciodată clar desluşite, PD nu a dovedit forţa necesară unui demers care să fi dus inevitabil la despărţirea apelor şi la trasarea inconfundabilă a taberelor pe scena politică, mulţumindu-se invariabil cu apeluri la raţiune şi "avertismente serioase". Discrepanţa între tonul sever al preşedintelui Băsescu şi oţăreala de paradă a pediştilor a ajuns atât de evidentă că nimic nu i-a mai împiedicat pe liberali să deschidă o adevărată canonadă împotriva lor. De la acceptarea sub semnul fatalităţii a eliberării din funcţie a unor înalţi funcţionari proveniţi din rândurile PD, argumentate de lipsa de disciplină în cadrul Executivului, la votul împotriva ministrului Macovei şi a preşedintelui Băsescu, lista actelor de capitulare a partidului domnului Boc este lungă şi greu de înţeles. Astăzi, partidul care încă mai beneficiază de cel mai mare scor în toate sondajele de opinie este somat să aleagă: se supune vrerii premierului Tăriceanu, adică a PNL+PSD+PRM+PC, sau iese imediat de la guvernare. Situaţia este de un absurd desăvârşit, iar evocarea drumului Alianţei D.A. de pe băncile Opoziţiei până la postura de "câştigători ai alegerilor" şi ultimatumurile de azi poate fi o pildă de ceea ce se numeşte în politică "crima fratricidă". Dar, dincolo de orice comentarii şi speculaţii, lecţia administrată în aceste zile PD ar trebui să fie ultimul şoc de care acesta să mai fi avut nevoie, pentru a se trezi la realitate şi a-şi apăra aşa cum se cuvine credibilitatea şi angajamentele asumate în faţa electoratului. Orice zi consumată într-o relaţie contra-naturii nu va face decât să sporească exponenţial numărul celor care se întreabă tot mai insistent asupra motivelor reale care ţine partidul domnului Boc la guvernare. Între "dragostea de ţărişoară" şi "dragostea de ciolan", oamenii sunt infinit mai dispuşi să te crediteze cu cea de a doua vocaţie. Odată convinşi de asta, e foarte greu să-i mai faci să se mai întoarcă o dată spre tine. E un truism asupra cărora democraţii ar trebui să încerce să reflecteze cu mai multă atenţie.

NOTA REDACŢIEI:

Precizăm că autorul articolului, domnul Radu F. Alexandru, este membru al Partidului Liberal Democrat.