OPINII Un pol contra naturii?

Nimic din ceea ce întreprinde Ion Iliescu în postura de viitor fost-membru PSD nu este surprinzător şi nelegitim. Ecartul tot mai pronunţat între el şi partid are deja o istorie publică; criticile fondatorului PSD faţă de evoluţia şi prestaţia partidului, atît la guvernare cît şi după, au fost îndelung şi sever repetate încă din timpul mandatului la Cotroceni; a interpreta demersurile de azi ale lui Iliescu ca expresie a ranchiunii unui om care a pierdut şefia partidului înseamnă a minimaliza grosier lucrurile şi a proba o cunoaştere precară a celui care, ne place sau nu, rămîne, cu siguranţă, unul dintre extrem de puţinii oameni politici de anvergură ai României post-comuniste. Că poţi subscrie la crezul lui politic sau, din contră, că-l identifici ca pe adversarul ce trebuie în permanenţă combătut, nu e decît o chestiune de opţiune, care nu ar trebui să afecteze obiectivitatea cu care apreciem calibrul politic al celui despre care vorbim.

Prima întrebare care a irupt chiar a doua zi după "Congresul Geoană" a fost: "Cînd îşi face Iliescu partid?". Răspunsul a părut să fie brutal amînat de problemele de sănătate cu care s-a confruntat fostul preşedinte, dar adevărul e că, independent de sfatul medicilor, e greu de imaginat că un om cu flerul politic al lui Iliescu ar fi găsit potrivit să se arunce în aventura unei noi construcţii, desfigurat în ochii opiniei publice de KO-ul sever administrat de cei care, pînă în ultimele momente, păreau că nu au în viaţă dorinţă mai fierbinte decît să-l aibă pe Iliescu în fruntea lor. Ştia foarte bine că timpul va lucra în avantajul lui: noii lideri, uniţi doar pentru o clipă în conjuraţia lor, nu vor întîrzia în declanşarea războiului fratricid, lucru care s-a şi întîmplat şi care a creat ambianţa cea mai potrivită pentru suava idee a "Polului social". Nu de la început ca partid. O alternativă, cuvînt cheie! oferită intelectualilor care nu s-au abandonat în braţele dreptei, dar şi, de ce nu, tuturor acelora care sînt gata să se opună "filozofiei antisociale" a actualei guvernări, sărăciei, dispariţiei mecanismelor de solidaritate socială etc. etc. Replica neinspirată a preşedintelui Geoană, care nu vede o altă cale de coalizare a unor oameni fără de partid decît în interiorul PSD, a tranşat definitiv lucrurile, care au evoluat de la răspunsurile cele mai evazive, referitor la configuraţia finală a Polului Social, la declaraţia făcută de Iliescu la Piteşti, la finalul săptămînii trecute, şi care nu mai lasă loc nici unei ambiguităţi asupra intenţiilor acestuia: "E posibil ca Polul Social să devină partid".

Pe cine contează Ion Iliescu în ceea ce întreprinde e o întrebare al cărui răspuns nu e greu de intuit. De şaisprezece ani de zile, partidele care au ajuns la guvernare nu au avut altă calitate decît cea de beneficiari ai votului sancţiune, cu care electoratul veşnic nemulţumit, pe drept, i-a amendat pe cei dinaintea lor. Nemulţumiţii sînt o constantă a României de azi şi, cu atît mai mult, a celei de mîine şi a-i lua în calcul în beneficiu propriu, cîtă vreme o lume întreagă îţi recunoaşte harul, ca "Bunicuţă a naţiunii", să alini mai bine ca oricare altul necazurile, e o socoteală în care Iliescu nu greşeşte prea mult. Vremurile "locomotivei Iliescu" sînt departe de a fi apus şi cei care s-au grăbit să-i cînte azi prohodul, la fel cum au făcut-o şi după înfrîngerea din "96, probează o miopie pentru care nu sînt chiar de invidiat.

O întrebare al cărui răspuns este, însă, mai greu de descifrat ţine de identitatea celor alături de care Ion Iliescu porneşte în temerara întreprindere. Deocamdată, un singur nume: Petre Roman. Nu cred că există om în ţara asta care, cunoscînd la vremea lor, după septembrie 2001, declaraţiile fostului prim-ministru, făcute în ţară şi în străinătate, să-şi mai fi putut imagina revenirea vreodată a acestuia în suita celui pe care îl acuză de toate relele pămîntului. Sigur, pentru mulţi, politica nu este altceva decît "arta compromisului". Dar există gesturi care, odată făcute, revenirea asupra lor nu face altceva decît să te descalifice pentru totdeauna. Prin travestiul la care se pretează, într-o penibilă montare a "Întoarcerii fiului risipitor", Petre Roman întreprinde tocmai un asemenea gest. Dar principalul handicap în situaţia lui Roman nu este camelonismul, ci cotaţia apropiată de zero a capitalului politic cu care ar urma să intre în viitoarea formaţiune politică. Cartea pe care s-a decis să o joace Ion Iliescu îl poate readuce la rampa scenei politice sau îl va trimite definitiv în manualele de istorie. Una dintre condiţiile esenţiale pentru ca proiectul viabil în care s-a angajat să nu se transforme din pornire într-un "Pol contra naturii" este asigurarea unui cordon sanitar în calea tuturor figurilor calpe, care nu vor întîrzia să-şi mai încerce o dată norocul pe mînă lui Ion Iliescu. Din păcate, singurul care o poate face nu este decît... Ion Iliescu. Cel ale cărui contra-performanţe, de-a lungul anilor, în alegerea oamenilor cu care s-a înconjurat, sînt extrem de greu de egalat.