Pac... la războiu!

Cineva a scris şi pentru români "teoria generală şi completă a politicii", doar că, artist fiind, a găsit cu cale să o pună în scenă. Machiavelli al nostru se numeşte Ion Luca Caragiale. Tema folosirii informaţiilor private ca un mecanism de "modelare politică" putea să pară, la vremea scrierii operelor sale, "un moft". Astăzi ştim, mai ales în democraţiile moderne, că manipularea opiniei publice şi a comportamentului adversarilor politici se bazează, într-o uriaşă măsură, pe capacitatea de obţinere a "supremaţiei informaţionale", pe realizarea "surprizei informaţionale", pe capacitatea de a penetra cele mai ascunse unghere ale vieţii private ale adversarului. Totul, în numele dreptului alegătorilor de a-şi cunoaşte candidaţii, pe cei des-tinaţi să ocupe funcţiile de demnitate publică. În realitate, obiectivul este mai banal şi prea puţin etic: demolarea adversarului cu orice mijloace şi folosirea uriaşului apetit pentru "scandal" de care "gustul public" este îmbibat pînă la saturaţie. Războiul acesta a cunos-cut adevărate epopei, dacă ne gîndim la soarta lui Bill Clinton şi a scandalului sexual în care a fost implicat, expus fără milă de adversarii lui şi tîrît mult dincolo de limita sordidului.

Politica românească pare să se trezească şi ea la această realitate, dovedind că sîntem un popor care învaţă repede. Poate prea repede, cînd este vorba despre mijloacele murdare ale competiţiei, fie ea politică, economică sau socială.

Gestul unei persoane private de a da publicităţii înregistrarea unor convorbiri, clar cu caracter privat, ale unei persoane aflate într-o demnitate publică, ridică un noian de probleme juridice şi politice noi, la care va trebui formulat un răspuns, dacă nu vrem ca şi aşa firava noastră democraţie să sucombe rapid sub opresiunea mijloacelor, atît de sofisticate, ale manipulării.

Prima problemă este cum şi cu ce titlu ajunge cineva, un cetăţean ca oricare altul, să deţină asemenea "informaţii"? Răspunsul lui Caragiale e simplu: poate a găsit omul pe stradă o casetă sau un CD cu înregistrarea respectivă! Ori poa-te a luat din greşeală trenciul cuiva şi a găsit în buzunar înregistrarea. Ori poate a luat din cuierul frizeriei lui domn Nae Girimea pălăria altui client, ca să-i dăm ultimul cuvînt tot maestrului Caragiale, şi sub căptuşeală a găsit scrisorica! Pusă astfel, întrebarea devine irelevantă. Adevărata chestiune este cine şi cu ce titlu a făcut înregistrarea. Iar dacă a avut atunci vreun motiv şi/sau sprijin legal să o facă, ce responsabilităţi are instituţia sau persoa-na respectivă pentru păstrarea şi ulterior asigurarea securităţii acelei înregistrări, astfel încît ea să nu poată deveni "marfă", numai bună de manipulat în spaţiul public. Episodul convorbirii înregistrate, dintre oficiali guvernamentali şi Traian Băsescu, pe vremea cînd era ministrul transportului, şi aruncarea ei pe piaţă cînd este Preşedintele României, arată cu claritate că instituţiile care au, de bine de rău, o justificare legală să facă asemenea înregis-trări, nu par să-şi asume nici un fel de răspundere pentru ce se întîmplă ulterior cu informaţia respectivă. Iar legea protecţiei cetăţeanului de abuzul legilor care fac posibilă violarea spaţiului său privat nu există, deocamdată, decît în visul cîtorva liberali....fără de partid. Dacă faci roată privirea cu ochii des-chişi observi că, deja, cea mai mare parte a activităţilor şi informaţiilor despre persoana fiecăruia dintre noi există undeva înregistrate. Cartela care v-a fost oferită cu generozitate de super-magazinul de unde vă faceţi cumpărăturile poate spune oricui cînd, ce şi cît aţi cumpărat, ce preferinţe culinare aveţi, ce produse de igienă folosiţi, cît este bugetul dumneavoastră de cumpărături săptămînale. O altă cartelă, care v-a fost oferită de farmacia nouă şi modernă de unde vă cumpăraţi medicamentele, poate spune oricui este interesat de ce boli suferiţi, ce medicamente luaţi în mod curent, cîţi bani cheltuiţi pentru sănătatea dumneavoastră. O altă cartelă, cea de bancă, este oglinda fidelă a fluxurilor dumneavoastră financiare şi a modului în care vă leagă de sursele de cheltuieli şi venituri. Vizitele medicale şi datele obţinute de clinica unde vă îngrijiţi sînt şi ele înregistate pe un suport, electronic sau nu. În plus, oriunde v-aţi afla, în spaţiul public, cineva poate să înregistreze cît vrea de multe imagini cu tot ce faceţi într-o zi, o săptămînă sau un an. Chiar şi ceea ce faceţi în spaţiul privat şi relativ "sigilat" al căminului dumneavoastră poate fi înregis-trat şi dat publicităţii de "paparazzi", dacă aţi uitat cumva să trageţi draperia la fereastră sau aveţi o perdea mai transparentă şi aţi uitat să stingeţi ultimul beculeţ din cameră. Cît de sigur este caracterul privat al convorbirilor dumeavoastră telefonice, nu mai e cazul să vă faceţi nici o iluzie: Zero! Există, atît în instituţii care se ocupă oficial cu probleme de securitate, cît mai ales în afara lor, o panoplie sofisticată de mijloace de intruziune şi înregistrare împotriva căreia nimic şi nimeni nu vă protejează. De la compania telefonică pînă la "jurnalistul de investigaţie", ori mai nou "ONG-ul de investigaţie", invazia mijloacelor şi a instituţiilor specializate de colectare a informaţiilor în spaţiul public şi privat a atins deja cota de alarmă roşie! Motivaţia este cît se poate de diversă, de la interesele "de securitate", la cele "jurnalistice", ori profesionale, cum ar fi casele de detectivi privaţi, ori societăţi de pază, interesul economic sau purul amuzament, dar tot pe atît de puţin relevantă din punctul de vedere al capacităţii noastre de a ne pune la adăpost.

Societatea românească este, din foarte multe puncte de vedere, una deficitară, dar nici un domeniu nu pare mai vulnerabil decît cel al administrării spaţiului public. Asupra lui s-a năpustit, mai nou, invazia fără precedent a activităţilor intrusive, bazate pe culegerea sistematică, păstrarea şi utilizarea neîngrădită, de către alţii, a informaţiilor despre noi, cobaii.

În lipsa unor semnale de alarmă tot mai susţinute şi a unor reglementări care să ne apere, lumea care la suprafaţă seamănă cu "democraţia", dar în esenţa ei este profund orwelliană, va deveni lumea noastră. Şi, credeţi-mă, nu sîntem departe!