Pacea are un preţ

Pe 12 Martie 1945, bombardierele britanice au atacat oraşul german Dortmund. Efectele au fost devastatoare. 98% dintre clădirile din centru au fost distruse. Producţia de război a fost oprită pentru câteva luni. Morţii civili au fost prea mulţi pentru a fi număraţi.

Reacţia comunităţii internaţionale a fost viguroasă. Crucea Roşie suedeză a anunţat că sistează operaţiunile de livrare a ajutoarelor umanitare. Guvernul Spaniei a acuzat Marea Britanie de genocid, iar guvernul Turciei a primit 1.000 de membri Einsatzgruppen la tratament medical. În campusul de la Harvard, studenţii au ridicat baricade şi au cerut încetarea oricăror relaţii cu universităţile care susţin cauza sionismului. Preşedintele american a anunţat sistarea livrărilor de arme către Marea Britanie. O rezoluţie a Ligii Naţiunilor, votată de 28 de state, printre care Portugalia şi Thailanda, a cerut britanicilor să oprească imediat bombardamentele şi să răspundă în faţa Curţii Penale Internaţionale.

Aţi înţeles, probabil, că primele două paragrafe ale acestui editorial conţin atât adevăruri, cât şi fabricaţii gogonate. Prima parte descrie realitatea: bombardierele britanice chiar au transformat o arie de câţiva kilometri pătraţi într-o mare de moloz, la Dortmund. Al doilea paragraf însă cuprinde doar aberaţii de la cap la coadă. Ce om normal la cap ar fi protestat, în 1945, când Germania nazistă era atacată? Studenţii de la Harvard, pe atunci, se grăbeau să se înroleze în armata americană, iar Statele Unite nu doar că livrau arme, dar participau, alături de britanici, la campania de bombardament strategic. Am menţionat Portugalia, Thailanda şi Spania intenţionat: toate trei erau conduse de regimuri autoritare sau fasciste, dar nici măcar acestea nu crâcneau, pe măsură ce ororile regimului nazist începeau să fie cunoscute. Iar Turcia declarase deja război Germaniei, la 25 februarie 1945.

Acum însă... Expresii precum "noaptea minţii" nu pot descrie abisul infamiei. Campusurile unor universităţi faimoase au fost blocate de manifestanţi "anti-sioniste" care agită sloganuri precum "De la mare până la râul Iordanului/Palestina va fi liberă" (în traducere: statul Israel trebuie să dispară de pe hartă). Guverne din toată lumea deplâng "pierderile civile" din Gaza - unele chiar au tupeul să reclame Israelul la tribunalul de la Haga. Evreii din toată lumea sunt brutalizaţi pe stradă, de faţă cu poliţia care nu intervine. Iar Turcia a anunţat că tratează în spitalele sale 1.000 de "luptători" Hamas.

Unii vor spune că "situaţia e diferită". Dar de ce, mă rog, ar fi diferită? Ce diferenţă este între politica nazistă de "curăţare completă de evrei" (Judenrein) şi politica Hamas? Spre ştiinţă, în prezent sunt în Gaza fix 0 (zero) locuitori evrei. De la 8.000 în 2005.

Să numărăm pe degete dacă avem vreo îndoială. Ce diferenţă este între "boicotul magazinelor evreieşti" decretat de nazişti şi isteria manifestanţilor care atacă, din New York la Londra, magazine şi restaurante, acuzându-le că au legături cu firme israeliene? Sau că au patroni evrei? Ce diferenţă este între Hamas, care ia ostatici femei însărcinate, bătrâni şi copii, şi politica nazistă de a concentra evreii în lagărele din Polonia ocupată, ca ostatici, sub pretextul că astfel se răspunde la politica ostilă a Americii? Şi ce diferenţă este între pogromul din Lvov (iulie 1941), când au fost ucişi cel puţin 2.000 de evrei, şi pogromul din 7 octombrie 2023, când comandourile Hamas au ucis un număr comparabil de evrei în Israel? Ce diferenţă este între a gaza o familie întreagă şi a prăji un bebeluş în cuptorul cu microunde, în timp ce restul familiei este dusă în Gaza şi ucisă într-un tunel?

În 1945, statele lumii (inclusiv unele care erau fundamental nedemocratice) au înţeles că regimul nazist trebuie învins. Şi că este imposibil ca în acest proces să nu existe victime civile. În 2024, însă, avem guverne şi instituţii de presă care cer imposibilul din partea statului Israel: zero victime civil. Ca şi cum teroriştii Hamas ar locui pe o insulă izolată din Oceanul Indian, toţi îmbrăcaţi în uniformă militară. Şi imoralul: să oprească operaţiunea militară de eliminare a unui regim rasist şi genocidar.

În 1938, Chamberlain s-a întors triumfător de la Munchen, agitând un document semnat de Herr Hitler, care se va dovedi că nu avea nici măcar valoarea hârtiei pe care era scris. Oripilat de naivitatea Prim-ministrului, Churchill a declarat: "Am avut de ales între ruşine şi război. Am ales ruşinea şi ne vom alege cu războiul".

Dar cel puţin atunci, Marea Britanie era prinsă la înghesuială de un regim militarist care avea cea mai mare armată din Europa. Acum însă, ruşinea mulţi şi-o fac cu mâna lor. Nu Hamas îi obligă pe radicalii de Stânga să vehiculeze teorii ale conspiraţiei. Nu Jihadul Islamic îi pune pe studenţii de la Columbia să se înscrie la cursuri despre "colonialismul israelian". (Ce ironie... Imperiul care a stăpânit cel mai mult Gaza a fost Imperiul Otoman).Şi pentru ca ridicolul să fie perfect, toţi pretind acum că vor "pacea". Aşa spunea şi Adolf Hitler, în discursul din 1 Mai 1939, adresat membrilor Hitlerjugend: "Iubesc pacea - asta se vede din toată activitatea mea!". Doar un nebun nu ar pricepe, aş adăuga.