Până aici Europa, de aici democraţia italiană

"Italia neguvernabilă", scria la o zi după alegerile generale cotidianul La Repubblica. Să fie vorba de o comparaţie cu "stabilitatea" asigurată de gauleiterul Mario Monti, uns de Bruxelles după ce Banca Centrală Europeană l-a strâns cu uşa pe Berlusconi? Sau de comparaţia cu stabilitatea Germaniei, unde coaliţia de la guvernare încearcă să mituiască alegătorii cu reducerea temporară a tarifelor verzi din preţul electricităţii?

În timp ce cotidianul financiar Handelsblatt declara pe prima pagină că "Italia alege haosul", Les Echos din Franţa scria că "impasul italian reînvie spectrul crizei". Din păcate, reînvierea presupune un deces şi este greu de crezut că până şi cei mai optimişti dintre europeni au fost capabili să ignore faptul că "dară criza n-o murit, numa' un pic s-o hodinit".

Sub titluri de tabloid, Reuters şi Bloomberg deplângeau rezultatele alegerilor generale din Italia. Ba chiar editorii de la Bloomberg interpretează revenirea lui Berlusconi drept motivul pentru care "Europa are nevoie de o uniune mai adâncă".

Dar nicăieri obrăznicia nu a depăşit-o pe cea dintr-o analiză de la Citigroup. "Acestea sunt primele alegeri europene în care alegătorii nu au făcut ceea ce trebuie", scria imediat după apariţia rezultatelor preliminare analistul Steven Englander. Se pare că, în opinia celor de la Citi, statele europene au nevoie acum doar de dictatori luminaţi, care să nu fie deranjaţi de alegeri în munca lor titanică pentru susţinerea necondiţionată a sistemului financiar.

"Alegerile sunt mult mai problematice decât panicile de pe piaţă sau pierderea încrederii investitorilor, deoarece nu pot fi inversate prin tipărirea banilor", continuă Englander în analiza preluată de Zerohedge. Dacă prima afirmaţie te îndeamnă la exprimarea colorată a sentimentelor prin cuvinte care nu pot fi tipărite, a doua te lasă fără cuvinte.

Oare câţi dintre liderii europeni sunt "uniţi în cuget şi-n simţiri" cu analistul de la Citi? Cei mai mulţi dintre ei, desigur, deoarece "aceasta este miasma panicii", după cum mai scrie Zerohedge, nu înainte să parafrazeze o cunoscută reclamă la Mas-tercard: "Anumite lucruri nu pot fi cumpărate cu banii tipăriţi de băncile centrale, pentru toate celelalte există gulagurile siberiene".

Dar cum îndrăznesc italienii să-şi exprime nemulţumirea faţă de proiectul european născut din megalomania celor mai iubiţi fii ai Europei? Să fie din cauză că "proiectul", inclusiv moneda lui unică, le-a fost impus pe tăcute şi fără prea multe consultări ale populaţiei?

"Majoritatea italienilor au votat în mod clar împotriva consensului de la Bruxelles", a declarat Mats Persson, directorul organizaţiei Open Europe, pentru The Telegraph. În opinia profesorului Giuseppe Ragusa, de la Universitatea Luiss Guido Carli din Roma, "vor exista presiuni imense pentru includerea lui Mario Monti în orice nouă configuraţie politică, pentru liniştirea pieţelor şi crearea unei aparenţe a continuităţii în scopul menţinerii sprijinului de la BCE", după cum mai scrie Ambrose Evans-Pritchard în acelaşi cotidian britanic.

Numele lui Beppe Grillo apare în presa internaţională doar însoţit de apelativul clovn, măscărici şi alte caracterizări care fac "cinste" presei de calitate. În comentariul său din The Telegraph, Ambrose Evans-Pritchard îl numeşte pe Beppe Grillo "spaima bancherilor şi a elitelor corupte", precizând că fostul actor de comedie şi-a construit campania electorală în jurul reîntoarcerii la liră şi a restructurării datoriei publice de 1,9 trilioane de euro. Asta îl face "măscărici" pe conducătorul organizaţiei care, la primul său test al urnelor, a devenit cea mai importantă mişcare politică din Italia?

În cele 15 luni cât s-a aflat la conducerea guvernului de "tehnocraţi", Mario Monti a căutat să reducă dezechilibrele fis-cale mai ales prin creşterea taxelor. Măsurile lui Monti au fost criticate deoarece au trimis economia în recesiune, în condiţiile în care deficitul primar a fost aproape de zero.

Dar este inevitabilă această cauzalitate dintre echilibrarea bugetelor şi recesiune? Doar pentru ţările în care implicarea masivă a statului sufocă economiile.

În ceea ce priveşte austeritatea, aceasta este inevitabilă, indiferent cum au votat sau cum vor vota, în eventualitatea unor alegeri anticipate, italienii. Actualul stadiu al crizei europene face votul împotriva austerităţii la fel de inutil ca şi votul împotriva legii gravitaţiei.

După consumul nesăbuit al ultimelor decenii, alimentat prin creditul ieftin stimulat de băncile centrale, austeritatea înseamnă acum să ne întindem doar cât este plapuma. De fapt, chiar mai puţin. Iar austeritatea trebuie să înceapă de la cheltuielile guvernamentale, inclusiv prin renunţarea la mulţimea de subvenţii acordate diferitelor sectoare economice. Impunerea ei doar asupra populaţiei nu poate conduce decât la creşterea tensiunilor sociale şi la emergenţa rapidă a populismului.

Megan Greene, economist şef la firma de consultanţă Maverick Intelligence, scrie pentru Bloomberg că "Italia votează pentru haos iar criza euro a revenit". A revenit? Dar nu a plecat nicăieri!

Criza politică din Italia vine exact la momentul potrivit pentru autorităţile europene. Acum acestea au un nou ţap ispăşitor pentru reinflamarea crizei europene. Înainte de anunţarea rezultatelor din Italia, Financial Times a preluat un apel al Bundesbank în care se cerea autorităţilor franceze respectarea ţintei de deficit bugetar. Au uitat germanii că o astfel de "propunere" este văzută la Paris similar unei propuneri adresată autorităţilor de la Delhi de a-şi sacrifica vacile sfinte?

După cum era de aşteptat, francezii au ignorat "sfatul" vecinilor din spatele Liniei Siegfried şi au ales să urmeze învăţăturile "naşului" din politica americană (n.a. Emanuel Rahm, primar al oraşului Chicago şi fost şef al personalului de la Casa Albă).

Deoarece nicio criză nu trebuie irosită, ministrul francez al redresării productive, care tocmai şi-a terminat schimbul de epis-tole cu directorul de la Titan International, şi-a exprimat dorinţa ca moneda unică să se deprecieze pentru creşterea competitivităţii Franţei. Asta în condiţiile în care, la întâlnirea recentă a ţărilor din grupul G20, s-au făcut "jurăminte" privind neimplicarea într-un război valutar.

Dar Arnaud Montebourg ştie mai bine. "Trebuie făcute eforturi pentru ordonarea finanţelor publice, dar este excesiv să credem că întregul efort trebuie să vină din creşterea taxelor şi reducerea cheltuielilor. Trebuie să împărţim efortul prin monetizarea datoriilor, care este naturală, deoarece este direct legată de erorile indus-triei bancare, pe care banca centrală nu a monitorizat-o suficient în trecut", a declarat ministrul francez conform unei ştiri recente din Wall Street Journal. În opinia lui Montebourg, monetizarea datoriilor de către BCE ar fi o dovadă de pragmatism, deoarece şi alte bănci centrale fac acest lucru.

Mai credeţi că impasul politic din Italia reprezintă cea mai mare problemă a unei Europe care îşi neagă cu ardoare criza?

Probabilitatea crescută a desfăşurării unor noi alegeri generale a determinat cele două coaliţii, a lui Bersani şi Berlus-coni, să fie deschise unei posibile colaborări, conform unei ştiri Reuters, în condiţiile în care Berlusconi a exclus orice colaborare cu fostul premier Mario Monti. Ris-cul unor noi alegeri, ţinute după o nouă lege electorală, ar fi o victorie categorică a lui Beppe Grillo.

Dar de ce risc şi nu oportunitate de reformare radicală a clasei politice? Dacă tot se ia în considerare schimbarea legii electorale, poate că autorităţile italiene ar trebui să se inspire din Legea Acerbo. Conform legii, introduse în parlament de către Marele Consiliu Fascist în februarie 1923, partidului care obţinea cel puţin 25% din voturi i se acordau 66% din locurile parlamentare. Scopul legii iniţiate de baronul Giacomo Acerbo a fost, bineînţeles, acordarea majorităţii locurilor din parlament partidului condus de Il Duce. Vă imaginaţi invidia cu care privesc actualii lideri europeni o astfel de lege?

În ciuda minorităţii fasciştilor, legea a fost aprobată de parlament în noiembrie 1923, în condiţiile unei supravegheri atente a deputaţilor de către gărzile lui Mussolini, care a declarat mai târziu că "o bătaie bună nu strică nimănui".

Nu-i aşa că Il Duce a rezolvat uşor problema unui scrutin în care "alegătorii nu au făcut ceea ce trebuie"? Oare nu se poate iniţia o lege în care 10% din voturi, cât a obţinut "coaliţia" lui Monti, să ofere 80% din locurile parlamentare sau să constituie cvorum în cazul unui referendum? O motivaţie suplimentară poate veni din partea prezenţei la galerie a Băncii Centrale Europene.

Acum o jumătate de secol, preşedintele Kennedy şi-a ţinut discursul "Ich bin ein Berliner" în faţa unei Europe care privea cu teamă către Răsăritul comunist. "Libertatea are multe dificultăţi şi democraţia nu este perfectă, dar nu a trebuit niciodată să ridicăm un zid pentru a ţine oamenii înăuntru, pentru a-i împiedica să ne părăsească", a declarat atunci JFK.

După cincizeci de ani de integrare, Europa a ajuns să-şi ridice propriul zid în jurul zonei euro. Oare când va apărea o personalitate politică de talia lui Reagan, care să-l îndemne pe liderul URSSE (n.a. Uniunea Republicilor Sovietice Socialis-te Europene) să demoleze acest zid?

Până atunci, Europa se va confrunta cu presiuni sociale tot mai mari, iar avertis-mentul preşedintelui Kennedy este mai actual ca oricând: "Cei care fac imposibilă revoluţia paşnică, vor face inevitabilă revoluţia violentă".

------------

Notă: Articolul reprezintă punctul de vedere al autorului, nu reflectă sau implică opiniile instituţiei unde acesta îşi desfăşoară activitatea şi nu reprezintă recomandare de investiţie.