Parlamentarismul de faţadă

Lucrurile arată foarte simplu atunci când sunt văzute prin lentilele analiştilor de la televizor. Avem două tipuri de regim: "parlamentar" şi "prezidenţial". În regimul parlamentar, Parlamentul are puterea. În regimul prezidenţial, puterea executivă o deţine un singur om, Preşedintele. De unde ar rezulta că regimul parlamentar e mai democratic, pentru că e bazat pe o distribuţie mai generoasă a puterilor în stat. Iar acum, dacă tot ne-am lămurit, pot urma desenele animate.

Din păcate, lucrurile sunt mai complicate. În cadrele formale definite de o Constituţie scrisă se pot insera cutume şi practici foarte diferite, uneori chiar contrare. Iată un exemplu clasic în ştiinţa politicii comparate: Austria. În litera Constituţiei sale, Austria e un regim prezidenţial. În realitate, republica austriacă funcţionează ca un regim parlamentar. De unde şi expresia, în acest caz, de "prezidenţialism de faţadă", folosită pentru a descrie regimul austriac contemporan.

Ce se întâmplă la noi? Exact opusul. În România s-a dezvoltat, în ultimii ani, un regim bizar, care poate fi descris destul de bine ca un "parlamentarism de faţadă".

Luaţi alegerile care se apropie. Aţi observat că toate partidele importante, cu şanse să intre în Parlament, şi-au desemnat un candidat pentru funcţia de Prim-ministru?

Ceea ce par să fi uitat toate aceste partide, ca şi analiştii lor de casă, este că alegerile din 30 Noiembrie nu sunt nicidecum alegeri pentru şefia Executivului. Alegerile sunt strict pentru locurile din Legislativ.

Unii vor spune că, în fond, Parlamentul trebuie să îl aleagă pe Primul-ministru. Fals. Constituţional vorbind, Preşedintele îl desemnează pe Primul-ministru. Iar spre deosebire de regimurile unde există o cutumă ca Primul-ministru să fie şeful Majorităţii, la noi nu există nici măcar o asemenea constrângere informală. De altfel, actualul Prim-Ministru e şeful unui partid care are doar 12% dintre parlamentarii actualei legislaturi. Nu există nici măcar constrângerea ca Primul-ministru să fie parlamentar: doi primi-miniştri (mă refer la Theodor Stolojan şi la Nicolae Văcăroiu) nu erau, la data când au fost desemnaţi de fostul Preşedinte, Ion Iliescu, membri ai Legislativului.

Într-un regim semi-prezindenţial (cum este, pe hârtie, regimul din România) şi în multe regimuri parlamentare, şeful statului e acela care stabileşte cine e Primul-ministru. Nu partidele, nu parlamentarii. Parlamentul are, de regulă, dreptul să accepte sau nu, echipa şi programul Guvernului. Nimic mai mult. Motivul e simplu: dacă Guvernul ar fi o simplă componentă a Parlamentului, el nu ar avea nicio autonomie. Politica Executivului ar depinde strict de jocurile de putere din Legislativ.

Ce urmăresc partidele, de fapt, prin desemnarea unui "candidat" la funcţia de Prim-ministru, o mişcare fără nicio bază constituţională? Ele doresc să introducă prezidenţialismul pe uşa din dos. Alegerile pentru Legislativ devin, într-o bună măsură, alegeri pentru şefia Executivului.

Am auzit atâtea aberaţii despre "prezidenţialism" încât trebuie să aduc aminte cititorilor că departe de a fi un regim care presupune un Preşedinte atotputernic, prezidenţialismul democratic - bazat pe separaţia puterilor - lasă o considerabilă libertate Legislativului. Asta tocmai pentru că şeful Executivului nu depinde direct de Legislativ, dar nici nu are dreptul să îl dizolve. Regimul prezidenţial are, astfel, cel puţin două centre de putere.

În regimurile parlamentare se întâmpă frecvent fenomenul invers: Legislativul ajunge la cheremul Executivului. Asta tocmai pentru că ele sunt într-o relaţie de dependenţă reciprocă, un fel de simbioză. Cheia majorităţii în parlamentele fragmentate e deţinută de câţiva lideri de partid, care decid Guvernul. Acesta e controlat, de regulă, de un singur om. Iar partidele - disciplinate prin mecanismul listelor - se prind în joc, personalizând la extrem alegerile.

Prezidenţializarea alegerilor parlamentare nu e un fenomen care se pretrece doar la noi. În 1996, 1999 şi 2001, Primul-ministru israelian a fost chiar ales prin vot direct. Un sistem care a fost desemnat de experţi drept unul "cvasi-prezidenţial". Rezultatul? Un eşec. Opţiunea pentru Primul-ministru nu a făcut decât să bruieze şi să complice aritmetica parlamentară, lucru practic inevitabil în alegeri bazate pe votul proporţional, aşa cum avem şi noi.

Alt motiv al prezidenţializării regimului e dat de nevoia de a include în Cabinet personalităţi "prezidenţiabile". Uneori aceştia sunt lideri ai partidelor "aliate", de sprijinul cărora depinde Primul-ministru, care astfel se trezeşte antrenat într-o permanentă campanie pentru şefia Executivului sau chiar a statului. Dimpotrivă, în regimurile formal prezidenţiale, adesea Legislativul exercită o influenţă reală asupra şefului Executivului, de pildă prin intermediul votului pentru Buget.

Morala? Nu e suficient să citim eticheta de pe sticlă. Trebuie să mai vedem şi cu ce anume o umplu politicienii.

Notă

Domnul Cătălin Avramescu este consilier prezidenţial.