Patru iulie plus unu

E adevărat, după o vîrstă, ziua de naştere nu prea mai este un eveniment. Nu mai este chiar o sărbătoare, nu mai stîrneşte cine ştie ce entuzias-me. Familia, prietenii, cei care te ştiu doar din auzite, sau din întîmplare, au avut vreme să se obişnuiască cu ideea că te-ai născut! Nici pentru tine, sărbătoritul, faptul nu mai este chiar o noutate capabilă să te şocheze. OK! Ne bucurăm, ne pare bine! "La mulţi ani!" Moştenitorii se uită la tine chiorîş, printre zîmbete de circumstanţă. Muşcă cu poftă din felia de tort, aşteptînd să le vină, în sfîrşit, rîndul. La avutul tău, desigur, nu la scaunul cu rotile!

O fi la fel şi cu statele şi ziua lor de naştere?

Cert este că 4 Iulie nu mai stîrneşte cine ştie ce interes. Ba, dacă te iei după presa din România, este o întîmplare care nu se ridică nici măcar la rangul de ştire. Cînd a fost asta? Acum 230 de ani! Să fim serioşi, cine mai are chef de petreceri zgomotoase la o asemenea vîrstă!

Dacă ziua de 4 Iulie a trecut neobservată, măcar 4+1 să fie mai răsărit.

Ce sărbătoresc americanii şi prietenii lor, de fapt?

Ziua independenţei!

Să fim serioşi! America n-a rupt-o niciodată cu britonii, cu Imperiul, Regatul sau mica republică semi-regală de astăzi, numită Marea Britanie. În afară de faptul că H.M. Government n-a mai putut să le pună impozite pe cap, mare lucru n-au obţinut. De făcut negoţ şi afaceri, tot cu ei au făcut. Inclusiv cu sclavi. Cu ei au făcut alianţele politice şi militare care au mişcat istoria ultimelor două veacuri. Cînd a început să scăpăteze, nobilimea britanică a dat buzna în America, unde "noile averi" erau prea bucuroase să se mărite cu titlurile nobiliare şi castelele britanice. Aşa a făcut şi cel de-al 7-lea Duce de Marlborough, moştenitorul faimosului castel de la Blenheim, dînd cu ochii de frumoasa Jenny Jerome, pe care a transformat-o, cu cununie în regulă, la Paris, în Lady Churchil. Printre alţii, un anume Winston Churchil avea să fie fructul acestei alianţe. Pe cît au vrut să scape americanii de războaie, pe atît au fost britonii de dibaci în a le folosi energia şi resursele în marile confruntări pe care Imperiul mai avea puterea doar să le declare, nu să le şi cîştige. Aşa s-a întîmplat cu primul şi cu cel de-al doilea război mondial. Două secole şi ceva mai tîrziu, America s-a ales cu statutul de hiper-putere globală, cu o droaie de responsabilităţi internaţionale, cu ceva mai mulţi duşmani, adversari nedeclaraţi, opozanţi sau cîrcotaşi, ce-i stau împotrivă, decît cu prieteni adevăraţi şi dezinteresaţi. Britanicii au rămas cu gloria şi rămăşiţele fostului Imperiu adunate într-un săculeţ, numit Commonwealth. Plus un Parlament care este folosit ca "material didactic" la lecţiile de "democraţie" şi "dezbatere" în toată lumea, mai puţin în America, desigur. Ar mai fi ceva, englezii s-au ales şi cu o echipă naţională de soccer, ceva mai bună decît a americanilor. În realitate, fiecare este îndrăgostit, însă, de altceva: unii de baseball, iar ceilalţi de cricket!

Dacă n-o duc prea bine cu Independenţa, să vedem cum stăm cu Libertatea, Drepturile omului şi celelalte valori înscrise cu litere de aur în Declaraţia de la 4 Iulie.

Părinţii fondatori, cînd au vorbit despre Libertate, s-au referit, fără doar şi poate, la raporturile dintre cetăţeni şi guvernul lor. La ceea ce a fost, este şi va fi, cu adevărat, America. Ţara unde cetăţenii au ca principală îndeletnicire politică bătălia neîntreruptă cu tendinţele acaparatoare ale hidrei numită Guvern. Azi, după 230 de ani, americanii nu stau cîtuşi de puţin mai liniştiţi. Administraţia Bush a declanşat, fără să vrea, cea mai mare dezbatere şi confruntare din ultimii 50 de ani, în jurul eternei întrebări: care este graniţa dincolo de care, legal, Guvernul şi agenţiile sale nu pot trece pentru a limita libertăţile individuale şi colective ale cetăţenilor? De la subiectul închisorii din Guantanamo şi al curţilor marţiale speciale, pe care o recentă hotărîre a Curţii Supreme de Justiţie le-a declarat ilegale, şi terminînd cu limitările impuse imigraţiei, cu urmărirea, supravegherea şi ingerinţa agenţiilor speciale în viaţa privată a cetăţeanului, America acestui 4 Iulie este mai mult ca niciodată, ea însăşi: ţara în care cetăţenii se află în luptă cu Guvernul, pentru salvgardarea libertăţii lor!

Cînd vine vorba despre promovarea libertăţii la alţii acasă, lucrurile se complică şi mai mult, atît pentru America, cît şi pentru americani. Una este să foloseşti cuvintele, ideile şi mijloacele care le pot face să circule mai repede în lume, inclusiv banii şi afacerile, şi alta e să dezlănţui arsenalul mijloa-celor militare. Dacă America se consideră moştenitoarea de drept a răspunderii pentru asigurarea Libertăţii, oriunde ea este oprimată de dictaturi de toate felurile, peste tot în lume, atunci America are de făcut o alegere fundamentală. Cînd prin intermediul Declaraţiei de Independenţă, Părinţii Fondatori i-au îndemnat pe contemporanii lor, ca şi pe cetăţenii generaţiilor viitoare ale Statelor Unite, să lupte fără odihnă împotriva propriului lor Guvern, ei n-au avut niciodată în vedere "revoluţia înarmată" sau războiul cu arma în mînă, al fiecăruia împotriva tuturor. Au avut în vedere folosirea spaţiului public, a libertăţii de expresie, a celorlalte libertăţi fundamentale, a mijloacelor democratice, a instituţiilor politice şi ale societăţii civile, pentru a menţine vie scînteia celei mai valoroase dintre ideile despre OM: Libertatea. Este războiul împotriva terorismului, perfect justificat, de altfel, tot una cu soluţia pentru promovarea Libertăţii? Mulţi americani, şi prieteni ai lor, la acest 4 iulie, cred că răspunsul la această întrebare este NU! Că promovarea Libertăţii trebuie separată de Război, fie el şi unul necesar, cum este cel anti-terorist. Alţii cred că s-ar putea continua şi aşa!

America are de făcut o alegere! Ca şi noi, de altfel, chiar dacă 4 iulie a trecut, anul aces-ta, aşa de repede!