PAY - BACK TIME Piperea: "Cineva să plătească pentru daunele şi frustrările persoanelor executate silit"

Săptămîna viitoare re-începe sezonul şi mă gîndesc că, sub efectul săbiilor scoase deja pentru campania electorală, s-ar putea să fim determinaţi să uităm de problemele reale cu care ne confruntăm.

Spre exemplu, mă gîndesc că încă sunt pe piaţă milioane de contracte de credit de retail care sunt împănate cu clauze abuzive şi că, deşi multe instanţe au constatat caracterul abuziv al acestor clauze din contractele celor care au declanşat procese acum patru ani, restul contractelor se derulează în continuare, generînd plăţi nedatorate care se cifrează la 20-60% din totalul costurilor lunare. E o situaţie care frizează absurdul, dar care este în contradicţie flagrantă cu litera şi spiritul Dreptului Uniunii Europene. Sumele încasate nedrept de bănci în baza acestor clauze abuzive ar trebui să rămînă în conturile consumatorilor, care ar putea, la libera alegere, să le reîntoarcă în consum, generînd TVA din care statul să îşi poată finanţa cheltuielile, inclusiv cele cu crearea de noi locuri de muncă.

Mă gîndesc, de asemenea, că mii de oameni au fost evacuaţi din locuinţele lor în urmarea unor executări silite demarate de bănci sau de colectori de creanţe, fără să li se fi dat şansa unei opoziţii sau a unui apel la hotărîrea judecătorului de încuviinţare a executării silite şi fără să li se fi dat şansa de a se pune sub protecţia tribunalului, aşa cum se întîmplă în majoritatea ţărilor Uniunii Europene. Ştiţi, desigur, că nu există o lege a insolvenţei particularilor, pentru că nu şi-a dorit-o lobby-ul bancar. Ceea ce, probabil, nu ştiţi încă este că, în dreptul nostru procesual civil, în totală contradicţie cu Dreptul Uniunii Europene, încheierea prin care se încuviinţează executarea silită a unui contract de credit bancar (titlu executoriu în el însuşi, care nu are nevoie de o soluţie judiciară favorabilă pentru a fi pusă în executare silită) nu este supusă niciunei căi de atac.

Debitorului aflat în această situaţie i se permite o contestaţie la executare, dar aceasta se poate dovedi inutilă, întrucît ea nu suspendă executarea, ceea ce înseamnă că între timp locuinţa debitorului sau a familiei sale poate fi executată silit. Debitorului care, să zicem, ar cîştiga în contestaţia la executare, îi rămîne doar dreptul la despăgubiri. Iar suspendarea executării se poate acorda, în mod excepţional, doar cu depunerea unei cauţiuni care poate fi, uneori, prohibitivă (conform vechiului cod de procedura civilă cuantumul cautiunii este de 10% din creanţa pusă în executare, ceea ce face suspendarea imposibilă ...). În ultima vreme, mai ales în speţe pronunţate contra sistemului judiciar spaniol (similar în multe privinţe cu cel românesc), s-a decis la Luxemburg că e inadmsibil ca debitorului să i se refuze dreptul de a se opune la încuviinţarea unei executari şi de a cere îngheţarea efectelor unui contract care este suspect de a fi împănat cu clauze abuzive, mai ales în acele cazuri în care obiectul executării silite îl reprezintă casa de locuit a debitorului şi a familiei sale. Legea internă care interzice acest drept este inaplicabilă. Exact aşa este şi legea română. Inaplicabilă. Mai mult, CEDO a decis că dacă o executare silită asupra locuinţei debitorului sau a familiei sale s-a derulat fără că debitorului să i se fi dat dreptul efectiv de a se opune la executare, atunci el are dreptul la despăgubiri, inclusiv pentru daune morale.

În fine, mă gîndesc că în cadrul celor peste 35 mii de societăţi aflate în prezent în insolvenţă lucrează ori au lucrat peste 200 de mii de salariaţi, din care cel puţin 100 de mii vor rămîne, total sau parţial, neachitaţi în drepturile lor salariale (inclusiv plăţi compensatorii).

Ce trebuie să ştim noi, cei care alimentăm bugetul de stat consumînd, este că legea internă şi, mai ales, Dreptul Uniunii Europene, fac responsabil statul pentru prejudiciul cauzat particularilor prin încălcarea Dreptului Uniunii. Statul răspunde pentru acest lucru fie direct, fie cu titlu de garant pentru autorităţile publice, putînd fi obligat la despăgubiri.

În practica instanţelor europene (CJUE şi CEDO) drepturile sunt efective şi concrete; ele nu sunt simple sloganuri sau obiective de bifat pentru un stat aflat pe drumul aderării la diverse cluburi selecte, cum ar fi Consiliul Europei, NATO, UE etc.

Statul şi autorităţile sale publice sunt datoare să garanteze realizarea drepturilor, în caz contrar fiind pasibile de răspundere.

În practica CJUE se admite că o obligaţie de răspundere, care se poate traduce în despăgubiri pentru daune morale sau materiale, o au şi funcţionarii publici, demnitarii sau magistraţii care au ignorat, au încălcat sau au aplicat greşit Dreptul Uniunii Europene.

Răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate particularilor prin încălcări ale Dreptului Uniunii care îi sunt imputabile este "un principiu inerent sistemului tratatului", afirmat pentru prima dată în cauzele reunite Francovich, Bonifaci şi alţii (C - 6/90 şi C - 9/90, soluţie din 1991, la pct. 35), reluată ulterior în mod constant de Curte, cea mai recentă decizie în acest sens fiind speţa Ogieriakhi vs. Irlanda (cauza C - 244/13, pct. 49, hotărîrea din iulie 2014).

În cauzele reunite Francovich, Bonifaci şi alţii (1991), foştii salariaţi ai unor întreprinderi falite italiene, cărora nu li se achitaseră salariile restante şi/sau compensaţiile pentru concediere, au dat în judecată Statul Italian pentru a li se plăti aceste drepturi cu titlu de despăgubiri. Instanţele italiene, în fond, au respins acţiunea, dar în căile de atac au sesizat CJUE cu întrebări preliminare. CJUE a decis, cu titlu de rezolvare a acestor întrebări preliminare (a se vedea pct. 39 - 41) că: "Eficacitatea deplină a acestei norme de drept comunitar impune dreptul la despăgubire atunci când sunt întrunite trei condiţii; prima dintre aceste condiţii este că rezultatul prevăzut de directiva să conţină atribuirea de drepturi în favoarea particularilor; a doua condiţie este să poată fi identificat conţinutul acestor drepturi pe baza dispoziţiilor directivei; în sfârşit, a treia condiţie este existenţa unei legături de cauzalitate între încălcarea obligaţiei care îi incumbă statului şi prejudiciul suferit de persoanele prejudiciate. Aceste condiţii sunt suficiente pentru a da naştere unui drept la despăgubire în favoarea particularilor, întemeiat direct pe dreptul comunitar". Soluţia CJUE din 1991 este, de altfel, concordanţă cu o soluţie mai recentă a CEDO, pronunţată în cauza Aurelia Popa contra României (februarie 2010), în care Statul român a fost obligat cu titlu de despăgubire să achite doamnei Popa, fost salariată a Nitramonia Făgăraş, societate lichidată prin faliment, tot restul de salariu şi alte drepturi băneşti care nu fuseseră acoperite din distribuţiile efectuate de lichidator în dosarul de faliment.

Acţiunea în despăgubiri contra statului se poate întemeia pe dreptul intern (spre exemplu, art. 224 din actualul Cod civil stabileşte răspunderea de garanţie a statului pentru toate autorităţile publice centrale), pe Dreptul Uniunii Europene (în acest sens este art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale ale UE) sau direct pe jurisprudenţa CJUE (de ex., cauza Francovich sau cauza Oghieriakhi). Încălcarea Dreptului Uniunii poate fi invocată fără a fi necesară o prealabilă hotărîre de infringement (procedura prin care CE sau CJUE constată încălcarea de către un stat membru a Dreptului Uniunii Europene).

Pe de altă parte, din speţa Francovich mai rezultă că :

(i) răspunderea statului este obiectivă, indiferent de culpă;

(îi) alături sau în locul statului pot răspunde şi autoritatea publică, şi funcţionarul public vinovat de încălcarea Dreptului Uniunii;

(iii) răspunderea poate fi antrenată şi faţă de judecătorul care a pronunţat o hotărîre cu ignorarea sau cu încălcarea jurisprudenţei CJUE.

Notă: art. 96 alin.4 din Legea nr. 303/2004 privind organizarea judiciară urmează fi înlăturat de la aplicare într-un astfel de litigiu, întrucît, în conformitate cu art. 148 alin.2 din Constituţie, el este contrar dreptului UE; legea noastră internă limitează răspunderea judecătorilor la pagubele cauzate prin erorile judiciare şi numai la cazurile în care se va fi stabilit în prealabil o răspundere disciplinară sau penală a judecătorului, or, astfel de limite nu sunt conforme cu art. 47 din Carta DFUE şi nici cu jurisprudenţa CJUE.

În jurisprudenţa mai recentă a CJUE s-a arătat că, pentru a putea fi admisibilă o acţiune în despăgubire contra statului, este necesară stabilirea unei încălcări suficient de grave a Dreptului Uniunii. Ignorarea vădită a jurisprudenţei CJUE în domeniu este o astfel de încălcare (soluţie prezentată în cauza C 224/01, Kobler vs. Ostereich, 2003).

Pe planul dreptului nostru intern, este evident că drepturile consumatorului, prevăzute de Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive sunt, în acelaşi timp, obligaţii ale statului/autorităţilor (şi, desigur, ale profesioniştilor cu care consumatorii intră în raporturi contractuale, dar nu despre ei vorbim aici, ci despre stat şi răspunderea să pentru încălcarea efectivităţii acestor drepturi). De exemplu, interzicerea clauzelor abuzive (art. 1), lipsirea de efecte a clauzelor inserate în contracte, în ciuda interdicţiei legale (art.6), prevenţia utilizării în continuare de clauze abuzive (art.7), protecţia jurisdicţională efectivă (art. 7 Directiva, art. 12-13 L193/ 2000), dreptul la clauze clare şi inteligibile în contract. Toate acestea sunt drepturi suficient de clare prevăzute şi în Directiva clauzelor abuzive 93/13, a căror ignorare este o încălcare suficient de gravă a Dreptului Uniunii Europene de natură a face admisibilă o acţiune în despăgubiri contra statului (şi a celorlalte persoane fizice sau juridice de mai sus).

Foarte interesantă în perspectiva valului de executări silite asupra locuinţelor debitorilor declanşat de cesiunea de portofolii de credite neperformante către colectorii de creanţe (cesiuni în care vînzătorii sunt bănci austriece cu filiale în România... ) este decizia CEDO din cauza Zehentner vs Austria din 2009. În această speţă, CEDO a acordat debitorului daune morale de 30 mii euro pentru evacuarea din locuinţă, în urmarea unei executări silite derulate în baza unui contract de credit ipotecar care conţinea clauze abuzive. Motivaţia acestor daune morale poate părea ciudată în România (ţară în care judecătorii încă sunt reticenţi la daune morale): sentimentul de anxietate, tulburare şi umilinţă (feelings of anxiety, distress and humiliation) determinat de evacuarea din locuinţa proprie şi de lipsa oricărei protecţii procedurale în cadrul vînzării silite a locuinţei... În România, în faţa celor puternici şi protejaţi de legi draconice nu poţi decît să accepţi frustrarea sau umilinţa.

Ori să lupţi, aşa cum a făcut-o doamna Zehentner, care la momentul executării silite era lipsită de discernămînt, deci fără capacitate de exerciţiu .

De fapt, e timpul că cineva să plătească pentru toate daunele, frustrările şi umilinţele rezultate din "lipsa oricărei protecţii procedurale în cadrul vînzării silite a locuinţei". Se poate începe cu Statul român care, după ce va fi obligat la plata, va avea drept de regres contra demnitarilor, funcţionarilor publici, judecătorilor, parlamentarilor, lobby-ştilor, adică a tuturor celor care s-au comportat în anii de criză că adevăraţi compradores (cumpărători de privilegii).

Din scurtele consideraţii de mai sus pot fi extrase cîteva direcţii de acţiune :

(i) în materia clauzelor abuzive, acolo unde au fost pierdute procesele, în special pentru motivul "inadmisibilităţii" prevăzute de art.4 alin.6 din Legea nr.193/2000 (mai precis, pentru că instanţa a considerat că dobînda şi comisionul fac parte din preţ şi, deci, ele nu pot fi analizate "sub aspectul caracterului abuziv"), se pot cere despăgubiri de la stat, precum şi de la judecător, pentru greşita aplicare a Dreptului Uniunii Europene; aşa cum s-a putut vedea din comentariile presei main-stream din iulie-august, ICCJ a respins categoric acest gen de soluţie, arătînd că nu orice clauză din contract care seamănă cu clauza privind preţul sau cu cele privind orice sumele de bani este eliminat de la "analiza caracterului abuziv", în caz contrar Dreptul Uniunii Europene fiind, pur şi simplu, aruncat în derizoriu; în dosarele colective contra BCR (G 1 şi G2) şi contra VBR (GVBR) s-a spus de către instanţa de la vîrful sistemului nostru judiciar chiar mai mult decît atît: acele clauze care se referă la dobîndă şi la alte costuri ale contractului imputate consumatorilor de bancă sunt exprimate într-un limbaj neclar, prolix şi neinteligibil, iar acest fapt este, în sine, o probă a caracterului abuziv şi nu un motiv de refuz al analizei acestui caracter;

(îi) în acele executări silite începute şi finalizate în baza unor contracte de credit bancar (titluri executorii în ele însele, care au nevoie doar de o încuviinţare a executării într-o procedură sumară, formalistă, încuviinţare care se emite printr-o încheiere ne-supusă vreunei cai de atac), mai ales în cazurile în care imobilul este locuinţa debitorului sau a familiei sale, statul poate fi obligat la despăgubiri, alături de judecători; să nu uităm că în astfel de cazuri se întîmplă drame, care culminează cu sinucideri; în mod evident, în aceste cazuri se vor putea acorda şi daune morale; un criteriu valoric poate fi suma acordată în 2009 de CEDO doamnei Zehentner pentru evacuarea din casă să din Viena: 30 de mii de euro; evacuarea dintr-o casă din Satu Mare nu poate "costa" pe planul cauzelor morale mai puţin de atît;

(iii) în contractele celor care nu au dat încă în judecată băncile, statul şi autorităţile administrative (inclusiv BNR şi şefii săi) ar putea fi obligaţi la despăgubiri pentru încălcarea obligaţiei de a garanta efectivitatea drepturilor; mult mai gravă ar trebui să fie răspunderea pentru acele măsuri legislative, administrative sau judiciare contrare protecţiei consumatorilor, aşa cum a fost, spre exemplu, modificarea din decembrie 2010 a OUG nr.50/2010 şi, respectiv, amînarea intrării în vigoare cu mai mult de 20 de luni a textelor din Legea nr.193/2000 privitoare la acţiunea colectivă pentru încetarea folosirii clauzelor abuzive;

(iv) în atitudinea de ignorare a obligaţiei de acţiune pentru prevenţia clauzelor abuzive şi în lipsa preocupare pentru acest subiect, o acţiune în răspundere ar putea fi formulată contra statului, a ANPC şi a BNR; în mod evident, o măsură de politică economică şi socială înţeleaptă ar fi intervenţia Guvernului în aceste contracte, în baza acelei reglementări din 2000 de care am vorbit ieri;

(v) în chestiunea salariilor şi plăţilor compensatorii neachitate în procedurile de insolvenţă, statul ar putea fi obligat la plata, cu titlu de despăgubire.