Pe malul bălţii

Vreţi să ştiţi, dintr-o privire, dacă o ţară sau o provincie este bine guvernată? Uitaţi-vă la bălţile de pe stradă.

Ar fi trebuit să îmi dau seama de multă vreme. Acum circa două­zeci de ani, un primar al Bucureştilor a schimbat asfaltul pe Bulevardul Elisabeta (cel care trece prin faţa Primăriei Capitalei). Ce a fost în capul lui, nu am nici cea mai mică idee. A turnat asfaltul fără nici un pic de grijă, de colo până colo. Fără să lase practic nici o gaură pentru canalizare.

Probabil aşa i s-a părut mai modern. Sau poate că a vrut să facă doar ceva de mântuială, să şterpelească banii. Rezultatul era previzibil. După ce ploua, bulevardul se transforma într-un râu traversat de autobuze.

Economiştii lucrează uneori cu indicatori empirici care îi ajută să sesizeze, fără să recurgă la analize sofisticate, care sunt tendinţele din economie. Vânzările de ciorapi şi lenjerie, spre exemplu, prezic des­tul de bine sentimentul cumpărătorilor şi direcţia pieţei de consum. Sau amintiţi-vă de celebrul Index Big Mac, ce ne permite să comparăm preţurile reale în economii foarte diferite. Un american mi-a deschis ochii cu privire la utilitatea acestui gen de indicatori. "Vă aşteap­tă o criză economică de proporţii" - mi-a spus el prin 1990. Pe vremea aceea, indicatorii economici oficiali erau practic de negăsit, aşa încât l-am întrebat, vorba lui Moromete: "Pe ce te bazezi?". Mi-a răspuns: "Este simplu. Uită-te la bancnotele pe care le folosiţi. Textura lor a început să semene cu aceea a hârtiei igienice. Este semn de inflaţie masivă". După câţiva ani, economia scăzuse la jumătate din aceea a anului 1989 (şi acela un an de criză), iar inflaţia a depăşit 400% pe an, punând la pământ firava clasă mijlocie.

Şi în ştiinţele politice lucrăm cu reguli sau indicatori empirici. Alegerile, în America, sunt prezise des­tul de bine de rezultatele din anumite state precum Ohio, care sunt considerate, de aceea, un reper (bellwether state).

Prin urmare, propun şi eu acum un indice modest: mărimea şi numărul bălţilor în care calcă cetăţenii şi guvernanţii, deopotrivă. Am şi argumente teoretice. Primul: afară plouă. Nu râdeţi. Spre deosebire de alte fenomene precum arşiţa verii, ploaia este destul de imprevizibilă. Aşa încât dacă doreşti să faci ceva în privinţa excesului de apă de ploaie, trebuie să acţionezi din timp. Nu te poţi trezi dimineaţa uitându-te la cerul înnorat, întrebându-te ce ai de făcut. Trebuie să ai deja instalate burlane, canalizare etc.

Altfel spus, să fii prevăzător.

Al doilea: apa curge. Iarăşi, am să vă rog să nu râdeţi. Faptul că apei nu îi poţi ordona să stea pe loc înseamnă că trebuie să faci lucrări de amenajare. La modul minimal, aceasta înseamnă că trebuie să poziţionezi clădirile publice şi reşedinţele importante într-un loc unde nu ajungi să stai în apă până la genunchi. Dintr-o dată, vedem că oraşele tind să fie segregate în funcţie de regimul hidrologic al diferitelor zone care le compun. Pe unii îi plouă, iar altora le curge în curte. De aici, nevoia de amenajare: canale de scurgere, ţevi de alimentare cu apă, rezervoare, baraje şi diguri, terase, ecluze etc. Oraşele incaşe erau un model de urbanism în America pre-columbiană tocmai pentru că au adresat chestiunea scurgerii apei. Veneţia s-a ridicat dintr-o lagună pentru a deveni cel mai splendid oraş-stat din lume. Prusia secolelor XVIII-XIX a investit mulţi bani în amenajarea cursurilor de apă şi în organizarea reţelelor urbane.

În epoca modernă, odată cu formarea economiei capitaliste, apa este şi un mijloc privilegiat de trans­port. Canalele din Amsterdam sunt un bun exemplu. Iar drenajul este esenţial: nici un negustor nu doreşte ca magaziile sale pline cu marfă perisabilă să fie inundate.

Faptul că regimul comunist era în descompunere putea fi observat şi din felul în care apa băltea pe toate drumurile. Când se topea zăpada, mai ales, peisajul urban semăna cu cel de la finalul erei glaciare. Pe uliţele satelor săreai peste pâraie şi ochiuri de apă, iar circulaţia maşinilor era practic imposibilă. Vedeai uneori de-a curmezişul drumurilor şiruri de cărămizi, pietre şi scânduri, care formau un gen de poduri improvizate, amintind de acelea din jungla din Papua Noua-Guinee.

Limba română are şi numeroase expresii ale pesimismului: "Din lac în puţ", "A avea o figură plouată", "A da cu băţul în baltă". Diferenţa am constatat-o în primii ani de după 1990, când am locuit o vreme în Anglia. Cu toate că ploaia englezească este notorie, pajiştile umede arătau impecabil îngrijite, iar drumurile erau întotdeauna curate. Este greu să te umpli de noroi în Albion.

Într-o veche comedie mută, Stan este un scoţian care ajunge în America. Dornic să impresioneze o doamnă elegantă, el îşi aşază kilt-ul peste o baltă de pe stradă şi o invită, politicos, să treacă. Doamna sare pe deasupra, însă Bran profită de ocazie şi calcă. Surpriză: se afundă în noroi până la gât. Scena este filmată la Los Angeles. Lumea râde, pentru că acolo e neverosimil.