Pe uşa din dos

Deşi ştiinţa economică a fost incapabilă să prevadă criza, ba de multe ori a justificat, fără nicio prevedere academică, instrumentele financiare care au condus la dezastru, unii încă încearcă să iasă din acest impas nu doar practic, ci şi teoretic, pe uşa din dos. Sunt cei care speră că odată coşmarul terminat, vor putea reintra pe uşa din faţă precum marii cuceritori. Pentru aceştia, criza, pe care nu o mai pot nega, este doar un accident de parcurs. Deşi evidente pentru orice observator cât de cât obiectiv, contradicţiile capitalismului speculativ - dublate în România, şi în general în Est, de abandonul necritic al oricărei alternative economice în condiţiile unei tranziţii fără acoperire socială - sunt privite ca fireşti. În continuare, pentru aceşti neoliberali piaţa este un fenomen natural, şi ca urmare se autoreglează. Doar că, precum orice alt sis­tem uman care facilitează schimbul (de idei - limbajul, de cunoştinţe - ştiinţa etc.), piaţa nu este decât un construct. Şi, precum societatea însăşi, de care este structural legată, cu cât piaţa devine mai complexă, cu atât are nevoie de reguli care să-i asigure funcţionarea. Cu toate acestea, vedem în continuare experţi comentând cu emfază evoluţiile bursei şi explicând orice, convinşi că dincolo de aparenţe există un fel de raţionalitate a pieţei care determină totul. Pentru aceştia, "mâna invizibilă", precum Dumnezeu din ceruri, trebuie să existe. Altfel cum s-ar fi putut dezvolta societăţile în ultimele secole?

Cu toate acestea, capitalismul nu e un dat natural, ci o formulă istoric datată. Ca ideologie, sub o formă teoretică însă, el a apărut în urmă cu patru secole, inventat odată cu economia politică, pentru a oferi noii clase emergente, burghezia, mijloacele intelectuale de a prelua controlul social. Aşa că economia de piaţă a fost pusă sub semnul capitalismului. Profitul şi utilitatea au devenit cheia de boltă a unui sistem care corespundea foarte bine epocii. Pentru Antoine de Montchrestien, inventatorul economiei politice prin publicarea în 1615 a Tratatului de economie politică, un fel de Machiavelli al economiei, economia şi politica s-ar afla pe picior de egalitate. Era o schimbare fundamentală faţă de Aristotel, cu care împărtăşea ideea omului ca fiinţă socială, dar faţă de care se despărţea când era vorba de economie. Căci la Stagirit, economia avea o finalitate domestică şi trebuia să se supună politicii. Dacă pentru gândirea politică şi economică a antichităţii şi epocii medii economia nu putea defini scopuri cu relevanţă comunitară, odată cu Montchrestien, economia se autonomizează în raport cu politicul, pentru ca în secolul trecut să devină determinantă. Astăzi încă, ataşamentul faţă de acest cuvânt, ca şi faţă de ideologia pe care o presupune, dovedeşte cât de reuşită a fost operaţiunea. Însă nici Montchrestien şi mercantiliştii, nici Smith sau Ricardo mai târziu, nu erau preocupaţi de democraţie. Fenomenul nu exista şi nici nu l-au putut anticipa. Iar odată începută aventura democratică în America secolului al XIX-lea, capitalismul a avut două perspective: să se democratizeze sau să refuze contactul "lucrurilor" economice cu democraţia. Astăzi, când datorită efectelor sociale ale revoluţiilor industriale şi ale celei informatice, societatea s-a de­mocratizat, mai poate rezista economia acestei tendinţe? Şi dacă da, cu ce preţ?

În acest context, întâlnirea G20 de la Londra ar putea deschide o breşă. Până acum, toate încercările de reglementare a pieţei, cu excepţia notabilă şi discutabilă a Bretton Wood-ului, au eşuat. Încă din 1933, cu ocazia Conferinţei de la Londra care reunea 66 de ţări, se încerca găsirea unei ieşiri consensuale din criză (atunci se preconiza încheierea etapei de devalorizări succesive începută de britanici în 1931, ridicarea taxelor vamale, precum şi sprijinirea de manieră mulţumitoare a ofertei de credite pentru a compensa diferenţele majore dintre ţări în privinţa rezervelor de aur), fără vreun rezultat.

Atunci, determinant a fost refuzul lui Roosevelt de a intra în joc - căci SUA intenţionau să devalorizeze dolarul şi să îşi protejeze piaţa prin protecţionism - care a condus la eşecul unei conferinţe ce venea oricum mult prea târziu. Criza economică şi colapsul capitalismului financiar îşi făcuseră deja efectul, iar în politica europeană, mai ales după preluarea guvernului german de către Hitler, marşul fascismului era de neoprit. Astăzi, în contextul noii "mari crize", G20 (care, între noi fie vorba, are ceva mai multă legitimitate decât elitistul şi ineficientul G8) ar putea deschide, odată cu deciziile noii Conferinţe de la Londra, o cale spre reglementarea pieţelor globale, dar mai ales spre democratizarea pieţei. Reglementarea "paradisurilor fiscale" ar fi un început. Pentru mulţi observatori, deschiderile sunt timide, dar paharul are o parte plină. Poate nu va fi o revoluţie în viziunea privind relaţia dintre politică şi economie, dar ar putea totuşi urma o schimbare de paradigmă. Există însă o condiţie minimală pentru a reuşi: ca cei ce încearcă să fugă pe uşa din dos, teoreticieni sau practicieni deopotrivă, să fie obligaţi să îşi asume responsabilităţile sociale şi economice. Pentru că altfel o vom lua de la început