Pentru cine bat clopotele?

"Amin!" Acesta a fost singurul comentariu pe care Mircea Geoană l-a avut cu privire la demisia din PSD a lui Ion Solcanu, vechi parlamentar al partidului, încă de prin 1990, şi unul dintre apropiaţii lui Ion Iliescu. Anunţată la doar două zile după ce fostul preşedinte al României şi-a făcut publică intenţia de a nu mai candida pentru un loc în Parlament la alegerile legislative viitoare, retragerea lui Socanu nu pare un fapt divers. Acuzând conducerea filialei ieşene a partidului, în particular pe primarul Gheorghe Nichita - cunoscut ca unul din partizanii lui Geoană - de sectarism, încă senatorul Solcanu rămâne însă un "social-democrat convins". Ori, cum doar cu o zi înaintea demisiei lui Solcanu primarul Iaşiului tocmai îi transmitea lui Ion Iliescu că are, dacă se răzgândeşte, un colegiu de parlamentar asigurat la Iaşi, cele două evenimente pot fi corelate. Aşa o fi cum zice Geoană, "Amin!", dar totuşi pentru cine bat clopotele?

Retragerea lui Iliescu din parlament îi deschide acestuia - care de orice poate fi acuzat, dar nu de naivitate - o largă arie de manevră. După experienţa neplăcută de la congresul din 2005 al PSD când a fost nu doar învins, ci şi ridiculizat, Iliescu a înţeles că orientarea spre funcţii executive în partid prezintă riscuri mari. Abordând cu realism situaţia internă din PSD şi speculând în interes propriu voluntarismul lui Traian Băsescu, fostul preşedinte a reuşit - a câta oară? - să revină. Dar alianţa conjuncturală cu "baroni" locali, care l-a ajutat să marginalizeze grupul de la Cluj, nu îl poate satisface. Interesat să îşi asigure posteritatea, Ion Iliescu pare că se pregăteşte pentru ultima sa mare confruntare politică. De aceea s-a orientat către exercitarea unei autorităţi morale care îi conferă o aureolă divină. De la înălţimea Olimpului pesedist unde nu împarte cu nimeni prerogativele puterii, Ion Iliescu prepară cu minuţiozitate recucerirea partidului.

Alegerile în colegii uninominale îi oferă tocmai lui, cel ce critica "uninominalul" pentru favorizarea îmbogăţiţilor, ocazia de a-şi dovedi eficienţa. Nemaicandidând într-un colegiu oarecare, care l-ar fi transformat într-unul din mulţii parlamentarii ai PSD, Ion Iliescu devine indispensabil campaniei. Mulţi candidaţi i-ar putea deveni datori pentru sprijinul pe care acesta l-ar putea acorda în campanie. Prezenţa sa alături de candidaţii mai tineri, mai ales în zonele rurale din estul ţării, l-ar putea relansa.

Şi cum, aşa cum o dovedeşte activitatea sa parlamentară de până acum a fostului preşedinte al României, acestuia nu i se potrivea haina legislativă, Ion Iliescu va ataca pe linia organizaţiei de partid. Conflictul cvasipermanent al lui Iliescu cu "nomenclaturile" succesive, comuniste, feseniste, pedeseriste sau pesediste îl recomandă ca pe un luptător bine adaptat gherilei de partid. Cu "onoarea" refăcută după înfrângerile din ultimii ani, Iliescu revine în cărţi. După ce a condus România, fie direct, fie prin intermediari, vreme de două decenii, se pregăteşte să exercite puterea simbolică. Ceea ce îl deosebeşte de foştii săi colegi de generaţie din celelalte ţări europene postcomuniste - care au fost trecuţi de multă vreme pe tuşă - dar îl apropie de bătrânul reformist chinez Deng Xiaoping este tocmai antinomenclaturismul său de lungă durată. Supravieţuitor al vremurilor tulburi, Iliescu se simte precum peştele în apă când situaţia politică este confuză. Şi, la vremea sa, a ştiut când, cum şi pentru cine bat clopotele.