Peronul pe Stânga!

Acum mai bine de zece ani, unul dintre colegii mei de atunci din Administraţia Prezidenţială a dat un interviu în care a prezis că Stânga îşi va consolida poziţia în Bucureşti. Şi vor fi chiar alegătorii tineri care vor susţine acest viraj către Stânga. (Este drept că el vorbea despre o "Stângă hibridă", cu caracteristici împrumutate de la mişcările naţionaliste şi populiste).

La vremea respectivă am întâmpinat această teorie cu sentimente mixte. Colegul meu, sociolog de formaţie, avea argumente solide. Pe de altă parte, îmi era greu să îmi imaginez prea mulţi tineri votând cu Stânga. Pentru mine, Stânga era betonată în politicile perioadei ceauşiste. Fabrici de stat falimentare, mineri şi CAP-uri.

Observ, însă, că Stânga este într-o ofensivă permanentă. A cucerit redute altă dată impenetrabile. Chiar zilele trecute, la ştiri, am ascultat, stupefiat, o declaraţie a liderului conservator britanic, Boris Johnson. Omul vorbea despre un viitor "mai verde, mai echitabil, mai neutru ca gen, mai feminin". Nu este de mirare că un editorialist de la Daily Mail se întreba dacă nu cumva a angajat-o pe Greta Thunberg ca speechwriter...

Aşa că întrebarea pe care mi-o pun acum este: de ce? Ce s-a întâmplat de la începutul anilor '90 şi până acum? Imediat după sfârşitul (aparent) al Războiului Rece se părea că Stânga este în corzi. Politicienii mai abili ai Stângi încercau o re-inventare, împrumutând ADN de la competitorii de Dreapta. Tony Blair, spre exemplu, promova deschis un discurs (cel puţin în aparenţă) liberal.

Acum situaţia s-a schimbat. Stânga tradiţională, care reprezenta clasa muncitoare, a fost măturată. În locul său a venit o Stângă dură, care promovează o versiune a Revoluţiei Culturale a lui Mao Tse Dung. Extremismul de Stânga a infestat aproape toate colţurile eşichierului politic. Tot zilele trecute, noua administraţie de la Washington a pus în circulaţie un document în care termenul de "mame" era înlocuit de "persoane care nasc".

De ce? Cum s-a ajuns aici? Ce susţine acest val seismic al barbariei?

Vă propun să începem de la o constatare simplă. Votul pentru Stânga este concentrat în oraşele mari. În Statele Unite, spre exemplu, marile oraşe votează cu Democraţii. Chiar şi în statele republicane. Texas este guvernat de republicani. Însă principalele oraşe - Houston, Dallas, Austin, El Paso şi Laredo - sunt conduse de primari ai partidului Democrat. (San Antonio are primar independent).

Cu alte cuvinte, cu cât un oraş este mai mare, cu atât cresc şansele ca opinia publică să vireze către Stânga. Vedem asta peste tot în Occident. Citadelele electorale ale Stângii sunt marile oraşe.

Londra tocmai a reales ca primar pe unul dintre cei mai radicali membri ai partidului Laburist. Parisul are ca primar o socialistă. Lisabona, un socialist care a recunoscut că administraţia sa a transmis autorităţilor de la Moscova datele personale a trei disidenţi care se refugiaseră în Portugalia. (Atenţie la următoarea ceaşcă de ceai!). Berlinul şi Viena, de social-democraţi. Doar Madridul îmi vine acum în minte ca o excepţie, dar în Spania conservatorii par să fi profitat de diviziunile Stângii.

Care este mecanismul? Ce îi face pe alegătorii marilor centre urbane să fie atraşi de oferta Stângii? Înainte să testăm câteva idei, să reformulăm ipoteza. Densitatea populaţiei. Cu cât este mai mare, cu atât acul detectorului politic se înclină spre Stânga.

De ce? Am văzut mai multe explicaţii. Cei cu înclinaţii "progresiste" susţin că alegătorii din marile oraşe ar fi mai obişnuiţi cu "diversitatea". Ar fi, de aceea, mai toleranţi. Pe de altă parte, alegătorii din mediul rural ar fi mai suspicioşi faţă de schimbare şi faţă de străini.

Mă îndoiesc profund. Nu de alta, dar Stânga actuală este brutal de intolerantă. În sectoarele pe care a ajuns să le domine, precum învăţământul superior, a introdus o cenzură aproape absolută şi o poliţie a gândirii care ar băga în sperieţi şi pe un agent STASI.

Altă explicaţie trimite la vârsta medie a alegătorilor. Oraşele atrag mai mulţi tineri. Poate este ceva aici. Însă asta nu se întâmplă de ieri.

Cred lucrurile sunt mai complicate, Una dintre probleme este că în oraşe, diviziunile sociale sunt mai intense. Clasa mijlocie aproape a dispărut. Într-o parte, a rămas o oligarhie care a adoptat crezul Sângii-caviar. În cealaltă, o masă de oameni cu slujbe precare sau care tapează ajutoarele sociale. Ambele categorii, bizar, stau cu speranţa în banii Statului. Politica pe banii altora a devenit un sport de masă. În această atmosferă intens polarizată, partidele care fac apel la moderaţie au fost marginalizate.

Este aici un fenomen care se repetă. Socialiştii secolului XIX şi-au pus speranţa în potenţialul revoluţionar al muncitorilor din marea industrie. Fasciştii secolului XX au mizat pe radicalismul maselor urbane. Neo-marxismul secolului XXI aşteaptă, la rândul său, ca metroul istoriei să intre pe peronul său. Pariază că demografia lucrează, fatal, în favoarea sa.